andreanum.org

Sursa: Cotidianul
Spuneti-mi ca sunt cinic. Ma imbrac in fiecare dimineata in patetism, sunt de-un patriotism sinonim semnului de circulatie “Bine ati venit in comuna Ciolpani”, vesnic reconciliat si in acelasi timp disociat de toti membrii cu sange rosu al “vechiului”, cata vreme pe mine “noul” ma roade mai mult la haluce precum pantoful din piele italiana, sau piele de italian caci italienii, umbla o vorba prin oras, ar avea obrazul din care unii isi fac pantofi cam tare. Spuneti-mi dara ca sunt cinic, eram de-o schioapa cand Romania clocotea de lichele dintre care acele cateva la care se referea exorcistul Liiceanu chiar arborau trese, aplaudacii, poetii cotcodacii, un fel de “boneless chicken” si totusi foarte fertili caci ale lor oua si dejectii si sperma intelectuala s-au imprastiat, s-au implantat si au prosperat in mintile receptive ale populatiei intregi a Romaniei. Inclusiv subsemnatul. Inclusiv Liiceanu. Acesta va fi argumentul meu, daca nu sunteti interesati schimbati canalul inapoi catre altii cu locus de control extern. Domnilor, permiteti-mi sa va prezint lichelele. Ma recomand. Lichea. Iar dumneata, in egala masura, lichea prin alianta daca esti neam cu mine. Vorbim aceeasi limba? Nu-ti suna a lama de fierastrau? Limbi de lichele. Domnia sa Liiceanu facea un apel catre “ele”/ “ei”. Catre “ei”? Exista vreun “el” care, chiar victima si disident, sa nu fie implicat si deci responsabil de mersul, progresul sau regresul destinului unui popor? Al meu? Al tau?

Iata linia pe care eu o pastrez, si care difera remarcabil de tiradele sforaitoare ale intelectualului de profesie. Eu nu sunt unul de profesie, ci din optiune personala. De fapt, nici nu prea am de ales, cata vreme a inchide ochii si a inceta sa gandesc ar fi, acolo unde sunt acum, sinonim cu deriva si auto-anihilarea. Si ca atare, in optiunea mea de a gandi imi pastrez in imagine si bunele, si relele, si dramele si toate tragediile individuale care marcheaza omul si-l transforma in bestie. Si tocmai pentru ca fac toate astea nu pot sa inteleg cum, la aproape 20 de ani de la intoarcerea pe dos a regimului inca n-am crescut din zona primitiva in care le “cerem” mai mult sau mai putin paternalist acelora care sunt relicvele trecutului sa ne “lase” sa traim. Cine, daca nu ei, au fost mai adaptati decat noi si au reusit sa-si prezerveze privilegiile? Cine, daca nu ei, lichelele, au avut o comunicare si o cooperare sociala mai buna decat restul populatiei incat au format o clasa relativ bine coagulata, chiar daca in virtutea poate a unei vine impartasite, si a unei retele de favoruri bazate pe ilicit, si intolerabil?

Licheaua lui Liiceanu este un parazit al trecutului pe care domnia sa ar vrea sa-l vindecam cu un bactericid puternic, sa “asanam” societatea romaneasca. Atat de orbi suntem? Atat de orbi sunteti? In numele existentei unui sub-grup social alt mega-grup social a evoluat, si continua sa evolueze la aceeasi rampa fara ca sa aiba in vreun fel de-a face cu un sistem ideologic sau altul, ci doar in baza amorfismului in care ne scaldam. Omul care “se descurca” si care priveste “justitia” ca pe un fagure cu ceva miere pe margini nu este vechiul activist de partid, ci este “omul nou”, este “tanarul”, este invatacelul antilichenilor si instigatorilor unei lustratii de dragul lustratiei, si nu altfel. Atat de orbi sunteti incat sa credeti ca o Romanie din care am scoate chirurgical, om cu om, persoana cu persoana, criptocomunistii si oligarhii lui Basescu, ar fi o Romanie care brusc si dintr-o data s-ar indrepta pe drumul vindecarii? Ei nu va lasa sa traiti? Sau voi nu va lasati sa traiti? Exista un val, exista o perspectiva asupra vietilor voastre in care, neajutorati, priviti o tsatsa gigantica undeva la zenit care ar trebui sa va alimenteze. Buzunarele. Dorintele. Nevoile. Asteptarile. Optiunile. Sperantele. Viitorul. Statul, statul si iar statul. Iar in tot timpul asta sleahta intelectualilor si a jurnalistilor “cu resurse” alimenteaza paranoia publica si teoria conspiratiei, cum ca nenorocitii astia inca au gheara pe tara, ca ei sunt de vina ca n-o ducem mai bine. Ei alimenteaza furia si neincrederea intre om si om, cine stie poate vecinul e altfel decat pare, nu poti domnule sa te bazezi pe nimeni in lumea asta. E o tehnica foarte la indemana si din pacate o adaptare de personalitate foarte paguboasa. Noi suferim de-o rana sangeranda care e deconstructionismul social, domnule Liiceanu, si domnia ta sustii ca bestia care o linge e fantoma comunismului la Cotroceni? Si daca ar fi asa, sa presupunem ca ar fi asa, si daca fostii posesori de carnete de partid ar fi esentialmente mici demoni reincarnati, care sug sangele poporului (hm, nu e ciudat ca uneori argumentele intre rosu si albastru sunt convenabil simetrice?), de ce i-am ales din nou, si din nou, domnule Liiceanu? De ce i-am ales, domnule cititor?

Ignoranta nu e o scuza. Incetati sa o folositi, unii sau ceilalti. Prostia nu e o scuza. Auto-victimizarea e o boala care are din fericire tratament. Asertivitatea sociala nu e mojicie, nu e flegma, nu e atac la persoana. Atacurile ad-hominem performante inainte de ‘89 au fost ridicate la un rang infinit superior de “dizidentii” care, in virtutea pacatelor pe care le-au suferit si pentru care au toata simpatia mea, intoxica (dar si fac vanzare, nu-i asa?) unei mass-media precum o caracatita gigantica si a carei punga cu cerneala intuneca mintile celor ce-o citesc. Formatorii de opinie, oamenii care au facut in acesti 20 de ani educatie au fost ei insisi atat de otraviti de negura a “ce-a fost” incat si-au batut joc de “ceea ce era”, “ceea ce este” si “ceea ce va fi”. Asta e mostenirea dumneavoastra, domnilor, si nu a inaintasilor dumneavoastra. Nu criptocomunistul de la Belu refuza sa-si dea demisia, ci dumneavoastra domnilor. Nu lingaul dictatorilor iese pe sticla, ci admiratorul lor secret care, dupa ce i-a impietat si i-a spanzurat de portile cetatii revine la preocuparea principala de a ridica osanale leader-ului preferat.

Nu poti schimba ce nu recunosti ca fiind o problema. Iar pentru mine apelul lui Liiceanu acum doua decenii a fost simptomatic, si indicativ pentru traiectul societatii romanesti in primii ei 10 ani post-revolutie. In urmatorii 10 ani, m-as fi asteptat, responsabilitatea sociala isi va fi regasit un pas treptat de reflexivitate si introspectie. Ne vom fi dat seama, ma gandeam in timp ce eram ocupat si cu crescutul netrebnicei mele fiinte, ca omul e artizanul propriului succes, sau esec. Datoria ramane, la orice moment, sa nu renunti la umanitatea din om, la miracolul altruismului si la puterea cuvantului bun acolo unde n-a mai ramas vreunul. M-am simtit dator fata de voi, colegii mei lichele, de fiecare data cand a fost nevoie de-o vorba buna pentru unul sau altul, si rareori am primit multumesc. Si m-am simtit lichea, dragii mei lichele, cand am zis ca sistemul e de vina ca eu, doctor, iau spaga pentru ca altfel “as muri de foame”.

Intr-o zi, o zi obisnuita, o zi ca oricare alta marcata de rutina si de anonimat, de “lipsa evenimentelor deosebite” si, pana la urma, o zi pierduta, in acea zi pierduta in care la sfarsit te tolanesti pe canapea si apoi joci acest cadril nebunesc al vanatorii de vrajitoare n-ar fi mai simplu sa zici “nu”, de fapt viata mea incepe cu mine si se termina cu mine si nu altfel? Intr-un exces de externalizare, care insa pica turnat pe mentalitatea omului de la capatul celalalt al ziarului, si congruent cu opiniile exprimate de alti jurnalisti ca “nimeni nu iubeste Romania”, Gabriel Liiceanu sustine, in articolul din Cotidianul, ca “niciodata în istoria ei, România, de grija careia licheaua tranzitiei se da de ceasul mortii în preajma fiecarui ciclu electoral, nu a fost mai putin iubita.” Imi pare rau, dar nu pot sa fiu de acord cu asta. Aceasta e genul de afirmatie care preteaza la diletantism social, care preteaza la raspunsurile demagogice, fata de care taranul cu patru clase e in stare sa-si ia furca si sa porneasca un nou 1907. Nu dragostea de tara e problema romanului, domnule Liiceanu, ci dragostea fata de om, respectul fata de om, si teama vremelnica fata de om ca “ce tie nu-ti place, altuia nu-i face”. Distrugerea sistematica a spiritului creativ, domnule Liiceanu, a incetat sa mai fie de mult atributul preferential al oligarhului, al comunistului deghizat, al lichelei de tranzitie ci e un proces apoptotic desavarsit in interiorul fiecaruia dintre noi, abandonat la granita cu celalalt si handicapat in resursele de a oferi, si a primi, acel gen de validare care nu pateaza, care nu impute, care nu ramane pe haine. Rezilienta, am vorbit in alta parte, e un proces in care mai intai taci, si apoi asculti. Iar noi nu ascultam la nevoile sociale ci le externalizam, sunt mereu “problema altora” care “ne datoreaza ceva”. Empatia incepe cu exercitiul mental al pozitiei celuilalt in mediul lui, si fata de tine. Nu o avem. Continuam sa perpetuam o serie de mituri pentru ca in fapt radacinile noastre educationale sunt arhaice, ne mintim sistematic ca avem un sistem de educatie performant cata vreme anumite bucati consistente din el cad in deriva si nu licheaua de tranzitie e de vina, ci intelectualul de tranzitie domnule Liiceanu.

Sa invocam lichele. Fantome. Trecut. Sa ridicam praful pe drum, acelasi drum galben nenorocit care leaga doua sate, doua comune primitive, cea care am fost si cea care vom fi maine. Iara cand ploua, sa ne balacim in noroi. Cand ninge, sa aruncam cu bulgari negri si sa ne identificam drept “Romani” prin mizeria in care ne-am nascut, in care traim, si catre care mergem.

Iar eu zic nu. Refuz sa fiu o victima, domnule Liiceanu. Refuz sa fiu un simplu produs al masinatiunilor unor oameni fara directie, fara sens, fara fond, simple carcase care vor repeta mecanic cuvintele dumneavoastra, domnule Liiceanu, evidati perfect de sentimente autonome si indoctrinati in le nouveau capitalisme. Vreau sa fiu responsabil. Vreau sa fiu tras la raspundere. Vreau sa imi asum partea mea de pajiste careia-i fac umbra. Vreau sa fiu acea lichea, daca lichea se cheama ca sunt, iara daca sunt lichea vreau sa fie recunoscut ca atare. Si militez pentru o egalitate a vinei, si o comuniune fata de vina trecutului fara precedent, in care vindecarea incepe de la baza la varf, si nu invers. Om dupa om, dupa om. Prin aceasta, suntem la antipod. Cred ca vindecarea majoritatii bolnave va construi suficienta imunitate incat sa nu fie nevoie de “apeluri catre tara” sau “apeluri catre lichele”. Cred ca toti banii nostri trebuie sa mearga in cei ce vin maine, care vor avea grija de cei ce trec inspre ieri. Cred ca parintii copiilor nostri merita mai multa atentie decat bunicii parintilor nostri. Cred ca sunt tanar, domnule Liiceanu, nu ma imbatraniti inutil.

G.