“Here we come to the heart of the matter: I’ve never left Istanbul – never left the houses, streets and neighbourhoods of my childhood”
Orhan Pamuk – Istanbul
Inainte de toate trebuie sa marturisesc, ca unul care a facut parte din diaspora un numar de ani, nu pretind totusi ca o inteleg pe de-a intregul. Sau ca am cautat sa o inteleg. N-a fost un centru de studiu pentru mine, desi am capatat o oarecare experienta cu ea. Instinctiv, la inceputuri, m-am ferit de dansa, de “ceilalti romani”. De aici pleaca de fapt gandurile care urmeaza, unite sub intrebarea – “de ce” m-am ferit de ei, constient fiind ca si “altii” s-au ferit de mine. Prinsi pe un trotuar anonim la mii de mile distanta, un roman si cu un roman vor cauta adeseori disperati sa treaca strada inainte de a face contact. Si aici apare de fapt, intr-un stadiu embrionar, chestiunea de “patriotism” la care converg cele de mai jos. O ecuatie de rusinare si ne-rusinare.
Trebuie spus, inainte de toate, ca romanii plecati devin “plecati” din trei mari motive. Unii sunt siliti sa plece de forta vremurilor, sau excitati ca a venit “vremea fortei”. Ii impinge, senso largo, menghina sociala. Ori n-au slujbe, ori n-au bani, ori n-au, si asta este cel mai trist, viitor in Romania. Lipsa de viitor in Romania e in sine o ghidusie, pentru ca de fapt exista un viitor, doar ca e inacceptabil pentru individ, unul pe care doreste sa-l evite din, si cu, toata fiinta sa. Si-atunci ii neaga existenta. “Aici n-am nici un viitor”. Si-atunci ambivalenta e rezolvata, omul pleaca. Din acest colt se impart in doua. Sunt romani care pleaca otravind in spate fantanile si dand foc la holde. Si-au vandut tot, au lichidat toate legaturile cu Romania “lor”, si intr-un fel ritual au ucis-o ca in Moara cu Noroc. Altii – si-am avut o serie de pacienti recent intorsi in tara – sunt capsunari, pleaca la munca lasand familie in urma, sunt de cele mai multe ori barbati si nu respecta cele de mai sus, dat fiind ca sunt constransi la coabitare. Ei nu vor trece pe trotuarul celalalt pentru ca au nevoie disperata sa afle unii despre altii; cand luminile se sting insa, toti pacientii mei iti vor povesti, singuratatea se lafaie ca la ea acasa in baracile cu romani.
O alta mare categorie de romani care pleaca sunt progresistii. Sunt liber-schimbistii. Profesional mai elevati decat cei dinaintea lor, acesti oameni sunt libelulele centrelor universitare, ai campusurilor si grupurilor de cercetare, ai corporatiilor si ai praxis-ului de performanta. Vei vedea unii prea tineri, altii prea batrani, retraind aici o a doua juvenala a carierei lor. La randul lor se impart in echivalenti, cei veniti pe pozitii omologe celor de-acasa, recte profesori, medici, avocati, etc; cei homologi anechivalenti, anume veniti in acelasi domeniu, dar de obicei pe pozitii inferioare pregatirii lor (i.e. erau profesori acasa si aici sunt asistenti), si, foarte frecvent, cei heterologi anechivalenti, anume a) si inferiori pregatirii, si b) pe alt domeniu. Sunt de obicei mai bine inserati si in societatea din care ajung sa faca parte, si unii cu ceilalti. Covarsiti de consumerism, multi dintre ei sfarsesc totusi prin a-si defini relatiile unii cu ceilalti prin prisma unei bunastari acronime, caci in diaspora realizezi ca da, e functia, da, e shtaif-ul, obrazul subtire, dar si da, e contul in banca. Foarte important de mentionat aici e ca, totusi, in aceasta patura contactul cu Matca e mai prevalent. Calatoresc acasa. Primesc vizite. Paradoxal, tranzactioneaza mai putini bani cu cei din Romania. In cele din urma, dupa ce vor fi cristalizat omul nou care sunt, dupa ce isi vor fi rezolvat angst-ul care i-a adus la suta, la mia, sau la mia de mii de mile de casa, isi vor permite un vox al nostalgiei pentru Volk, pentru Patrie, pentru Popor, si pentru cultura pe care au lasat-o in urma. Unii psihologi sociali iti vor argumenta ca in tectonica asimilarii acest moment, al melancoliei ireversibilului, este cel care precede sufuzarea completa in noul Popor in care ai intrat. Romanii ajunsi la o astfel de stare sunt deja parinti de “nativi de prima generatie”, niste buni homo migrans care ajung sa-si duca doliul vis-a-vis de des-radacinarea lor prin defense de rang inalt, prin sublimare si intelectualizare. Sunt patrioti, dar in vremuri de pace nu sunt combatanti. Razboiul lor s-a terminat, nu-l percep pe-al altora. Devin idealisti pentru ca vorbesc de o lume a cadranelor morale care lor le-a devenit accesibila, in vreme ce trecutul, prin propria-i forta, s-a transformat intr-un nucleu inaccesibil.
O a treia si ultima categorie de expati e cea a celor deja nascuti in diaspora. Ei vor fi cunoscut Romania in sens invers, venind dinspre tara “lor” catre tara “parintilor lor”. Sunt turisti in propria istorie cu care iau contact adeseori cu o candoare dureroasa; recunosc un trecut genetic acolo unde sunt de mult disjuncti la inversunari, si patimi, pe care pielea lor nu a atins-o vreodata. Ei nu au “fost cu noi in celule”. Acest proces e unul analog separarilor traumatice vis-a-vis de “voi n-ati mancat salam cu soia”, un amestec polimorf de invidie proiectata si rusine originara, primara, una care isca disconfort in cel venit, brusc devenit “venetic”.
Am sa risc a trage aici o line, si-am sa spun ca pentru toti cei descrisi mai sus, unii printre care ma numar la randu-mi, drumul inapoi s-a terminat la primul pas inainte. Vom fi ramas plecati pe veci; cu putin noroc, unii ne vom atinge portul de destinatie, acolo unde sa ramanem convinsi fiind ca odiseea se termina acolo. In raport cu originile discutiei, patriotismul – asa cum il reclamam in noi si intre noi – e o vorba frumoasa la umbra careia aruncam iluzii de apartenenta acolo unde in fapt, si de drept, nu se mai afla. Cu cat devenim mai patrioti, cu cat ne inversunam in a clama o angajare in insasi Uterul acestei natii, cu atat ne pierdem credibilitatea in fata propriilor noastre alegeri.
Caci nu “dragostea pentru Patrie” ne mana intr-o directie sau alta. Nu “dragostea pentru poporul roman” ne motiveaza la “a fi” si “a face”. Acest altruism asa cum e el invocat cu patos de Catavencu e de-o stridenta disgratioasa si voit grotesca. A fi un bun roman nu e a fi un bun patriot, ci a fi un om bun, de nationalitate romana, care se identifica social, si cultural, a fi roman, racordat la un set de valori “romanesti”, i.e. literare, culturale, istorice, rudimente arhaice etc. Ne rusinam unii de altii din suspiciunea esentiala nu ca nu suntem “buni romani” ci ca nu suntem buni punct. Chestiuni esentiale care se intrupeaza in bunatatea epocii noastre, de la buna crestere, la bun dialog, buna purtare, buna empatie sociala, buna orientare profesionala ne eludeaza si nu datorita originii noastre, ci datorita reperelor bizare pe care le luam, acele “traume ales”, acele “glorii trecute” catre care tindem.
G.
If you liked my post, feel free to subscribe to my rss feeds
Loading ...
Comentariul meu a fost pe tema bisericii cu rol de dictor, cum a scris...
BlogoSquare
20 Comments so far (Add 1 more)