andreanum.org

Hotarat lucru, daca te uiti dupa reactiile la dezbaterea privind drogurile de abuz, Romania este – impotriva oricarei aparente – o tara ultraliberala. Tanjim la Amsterdam. Il pupam pe Epicur. Fantazim  la sfarcul mamii. Sfertimea aceea elena din fiecare din noi se manifesta frenetic prin aderenta la obicei, fie el de supt, tras in piept, inhalat pe gura, dat pe vena, ars pe nas, care la punga, care la doza, care la plic. Fereasca sfantul ca vreodata sa demarezi o atare discutie de pe-o pozitie tentativ umanista, anume ce-ar fi sa identificam noi omul din obicei inaintea obiceiului din om, n-ajungi nicaieri.

De obicei, in dialogul meu cu diversi oameni pe probleme de consum, raman un utilitarian. Imi pare pozitia cea mai ghidusa pentru un profesionist, una mefistofelica pe-alocuri caci se propteste viguros in intrebarea cui prodest?  Cui ii foloseste? Si da, raspunsurile au reverberatii intra-, si inter-individuale. Asa cum tara te vrea prost, in anumite comunitatii tara te vrea si beat, sau high, dupa caz. Nu pot sa nu-mi aduc aminte de discutiile cu Michel Tousignant, unul dintre greii cercetarii antropologice pe suicid in comunitatile aborigene din America (Nord & Sud). Dependenta de substante “grele”, in unele dintre ele, atingea o penetranta de 90%. Virtual toti membrii comunitatii fie beau in cantitati toxice, fie trageau cocaina (mai putin heroina) si solventi volatili, fie amandoua. Ilustrate de altfel magistral in Samson si Delilah al lui Thornton , cele doua mari axe deterministice in aceste arealuri sunt – in opinia lui Tousignant dar nu numai – 1) aculturarea si 2) disparitia completa a mobilitatii sociale.

S-ar spune ca progresismul si aculturarea merg mana in mana; pe de alta parte noi, progresistii, doar proiectam altora dornici de o narcoza psihologica dorinta de rasturnare a valorilor si retragerea paramelor catre un mal conservator, transcendent. Evidenta, insa, a etniilor a caror mostenire etnica a fost siluita, calcata in picioare si-apoi inlocuita cu buna dogma crestina propune, in modelul consumului de substante, o varianta durkheimiana, in care anomia sociala rezultanta propaga individul pe-o orbita excentrica in care boala sa mintala e un veritabil alienism, si nu o conditie presupus endogena, heritabila. Ce e heritabil e saracia, atat in resurse dar si in repere identitare. Omul, ca element social, devine a-valoric, deci comportamentul sau de narcomanie va fi un simplu corolar al lipsei sale de directie. Interventiile misionare in unele dintre aceste comunitati, pe cat de bine intentionate vor fi fost ele, sunt nu rareori catalizatori ai consumului de drog, caci Imparatia Cerurilor nu permite revenirea la totemismul traditional pe care aborigenii l-au pierdut in proces.

Fac un arc logic poate aici cand voi spune ca, in pofida ortodoxiei de la noi, ca agregare sociala romanul este, in 2010, un individ parte a unor comunitati cu calitate totemica si care sufera de aculturare. Da, mi se va spune ca in toate sondajele privind gradul de incredere Biserica e in pozitie fruntasa. Da, daca mergi la sat sistemele culturale sunt ecleziasto-centrice. Pe de alta parte, inferenta ca, la noi, Biserica este o institutie de cultura e in mod grosolan falsa. Neindoielnic exista figuri emergente dintr-ansa care au capatat, in timp, astfel de calitati, dar ele sunt mai degraba exceptia decat regula si nu sunt cunoscute acelora la care ma refer (vezi Nicolae Steinhardt cel-mult-citat-si-predat-in-scoala). Astfel incat, ramanand in acest model, noi suntem, ca popor, sensibili la consumul, abuzul, si dependenta de substante.

Ce nuca de “traditie” sta la obiceiul de-a te calca in picioare pentru un pic de agheazma pe care o vei amesteca, apoi, in sticla de rachiu a barbatului sperand ca “arde-l-ar focul” va pleca din casa, si-astfel te vei fi vindecat? Ce altceva decat o abrutizare, o tendinta la ingramadire amorfica plecata din trauma, si discontact social. Acei oameni nu comunica, in suflet si simtiri, cu vreo Divinitate, ci dau din coate viguros pentru o mai buna pozitie la Balciul cosmic. Caci luati separat, fiecare-i pentru sine, mancator de paine.

Cat priveste prezenta, sau absenta mobilitatii sociale, s-ar zice ca la o prima vedere e o asociere ciudata, inconsistenta si pacatoasa prin consecintele ei. Individul mobil social intra intr-o criza a culturii sale caci, rupt de traditionalismul sedentar al “cozii vacii” devine liber cugetator de sprint in parcursul catre o viata asa-zis mai buna. Sacrificiile facute sunt adeseori in numele unei dorinte de consum, de arivism mai degraba decat devenire, de emulare mai degraba decat implinire, si poate vor fi rezultat, la final, intr-un produs nou, stabil, in veacul veacurilor ce va sa vina. Efectul asupra comunitatii e unul devastator. In urma raman surplombe golase, crucile se inmultesc si din fracturi se alege praful. Metastazele nou formate, de “imbogatiti” sau “catarati” social sunt insotite de grotesc nu de putine ori, si de parfumul stressului si-a inadecvarii. Vladica ce ascunde opinca se foloseste de substanta, si uzul ei, pentru reconcilierea a doua sau mai multe lumi care cliveaza identitatea posesorului. Evuri nenumarate de raport la vulg versus nobilime ne apleaca quasi-evolutionar catre o atare gandire dihotomica. Toleranta contrastelor, si la noi si in restul lumii animale, se face prin recurgerea la moleculele sus-numite. De exemplu aici merita observat ca unele dintre droguri, vezi marijuana sau amfetamine, nu sunt prerogativul sarmanilor, ci merg – la nivel de consum – mana in mana cu gradul de educatie masurat in ani de scoala. Cu cat faci mai multi, cu atat cresc sansele – in America de Nord cel putin – ca vei fi consumat cel putin o data. Or acolo mobilizarea sociala a atins cote initiatice (plecarea la College, mutatul de pe-o coasta pe alta in cautarea fericirii, “going West syndrome” si-asa mai departe).

Inapoi la noi, nu pot sa nu observ, ca profesionist, ca acum abia incepe sa inmugureasca apetitul omului de rand pentru servicii de sanatate mintala. Paradoxul este ca acest proces replica, la nivel macro, aranjamentul unui context imploziv din punctul de vedere al incidentei de boala mintala in comunitate. Nu cred ca noi, psihiatrii, psihologii, psihoterapeutii, consilierii si alti oameni-facatori-de-bine vom fi suficienti pentru o suma de oameni ale caror hibe merg mult in urma. Entuziasmul initial de a vedea cazuri ne-medicate cu anii, uneori cu zecii de ani, de-a fi maceta care defriseaza aceasta jungla amazoniana se propteste fix in antecedentul unui standard de practica nebulos, stigmatizant si ermetic, unul care plasa sanatatea mintala pe-un plafon al rusinii similar, si sinonim criminalitatii. Am vazut, in ultima saptama numai, cazuri in care au trecut, in medie, 7 – 8 ani pana la o prima intentie care de a trata, din partea unui profesionist, problemele de sanatate mintala ale individului. Unul dintre ei, ieri, imi spunea “ce bine ca traim in 2009″. Pentru el, da.

Si totusi, punct si mai departe.

Ce le oferim noi potentialilor nostri clienti? Reforma sanatatii mintale, inceputa in 2002 e departe de-a fi fost dusa la capat. Da, exista legi. Da exista interes si mai bine am evita cu totii consumul de zahar, sare si grasimi. Da, exista dialog social – ce-i drept invariabil intre neofiti si cu tenta besmetica, inconcluziva – din care apetitul pentru astfel de subiecte ramane deschis. Nu ajuta insa isteria ca suntem o natiune in perpetua criza, caci veritabilele “crize” sunt unele mai putin aparente si care au de-a face cu competenta noastra de-a le face fata. Or in relatia dintre individ, si drog, o problema capitala este, si ramane, integritatea competentei sale atat in urma intoxicarii cu drog, dar si in intermisia dintre momentele de uz.

La 20 de ani, chiar daca raman etern optimist fata de diversele initiative ale contemporanilor mei privitor la mijloace de interventie, si suport, in consumul de substante, sunt nemultumit, frustrat de faptul ca suntem, inca, la “mereu primul pas”. Tratam toate acestea cu eterna agheazma, una pe care-o bem dimineata, pe stomacul gol, in timp ce gandim o “economie” a natiei din care sanatatea a fost de mult scoasa din ecuatie, caci omul, si forta sa de munca, sunt cumva produsul unui automaton birocratic si nu in directa contiguitate cu starea acestuia de sanatate.

G.