Loading

wait a moment

Anxietate. Origini

Cel mai recent al amicului meu Vlad Stroescu pe blogul sau profesional mi-a lasat un gand care nu-mi da pace de cateva zile. Cum s-a amprentat, pe cortexul temporal al omului primitiv, prima “serie” de simboluri generatoare de anxietate? Nu e o intrebare originala, pe la jumatatea anilor 1800 Philip Henry Gosse un pastor englez, si naturalist de ocazie a speculat in Omphalos ca, daca il iei pe Dumnezeu drept etalon de creatie si ii dai toate atributele “omni” (omniprezent, omniscient, omnipotent), atunci evolutia e o iluzie creata de Dumnezeu asa cum buricul lui Adam, eminamente ne-necesar, a fost totusi pus acolo pentru ca Dumnezeu l-a vrut pe om otova, de la cap la coada. Fosilele, in felul lor, erau simboluri ale unei lumi care n-a existat niciodata dar sunt puse de Dumnezeu pentru a “oferta” continuitatea, si perenitatea lumii. In gama Omphalos, deci, creierul omului are un caracter diacronic, adicatelea “stie” de la primul contact ca tigrul e rau, focul arde si otrava otraveste; prin comparatie, ideea “periculoasa” a lui Darwin, asa cum o numeste Dennett in cartea lui seminala e ca, treptat, prin incercare si greseala, omul a urcat dealul improbabil al evolutiei (o chestie a la Escher pana la urma) catre ceea ce e in ziua de azi, deci creierul la inceput era tabula rasa, neted ca un fund de bebelus. Gosse n-a reusit, din pacate, decat sa se faca de ras; a fost ridiculizat de generatia lui, propunerea era atat de tampa, ilogica, incat mai c-ar fi ramas uitat (daca n-ar fi fost redescoperit de Gould, 150 de ani mai tarziu…)

Chestiunea primordialitatii loveste insa intr-un mod foarte curios daca ramai un pic langa propunerea omphaliana. Darwinismul clasic a fost lovit de mara verigilor lipsa, intr-atat incat Stephen Jay Gould a propus o alternativa “neo-darwiniana” (sau gouldiana, i s-ar putea spune), a evolutiei in salt, de echilibru punctual, in care speciatia nu da gres niciodata, ci reprezinta un salt calitativ, nu discret, catre noua homeostazie. Gould se apropie periculos de mult de Gosse, si diacronismul sau pentru ca 1) respecta formula ex nihil nihilo….pentru o perioada de timp si 2) impinge evolutia catre o zona gri, creationisto-ida, in care buricul lui Adam, de exemplu, “apare” pur si simplu la un moment dat, e “creat”, fara burice intermediare (varianta darwiniana initiala).

Despre anxietate, fenomenologic, se poate spune ca reconciliaza ambele variante etiologice. Experienta clinica, dar si munca experimentala arata ca sunt momente in care anxietatea se “taraste” catre spatiul simbologic, iar alteori bam! e acolo, intervine, e semnificanta prin amprenta pe care o lasa asupra mintii pregatite. Ontogenetic nu e doar un atavism, creierul pregatit sa supravietuiasca unui megalodon de acum 2 milioane de ani care azi, cand trece metroul, pune egal intre un mamut, si-un metrou; cat mai degraba un fenomen diacronic asupra caruia Gosse a intuit, dar in cele din urma esuat sa substantieze (cum a facut Gould) ca, sub toate aspectele, reprezinta o “creatie” care incalca axioma ex nihilo nihil, caci din “nimic” se naste “ceva” la echilibru punctuat. Noutatea absoluta, primordiala pe care a reprezentat-o fluxul de constiinta al primului om care a abstractizat “raspunsul” mintii lui la presiunea mediului l-a metamorfozat, obligatoriu, intr-un Dumnezeu care ii pune un “buric” lui Adam, omfalian, si apoi creatia e gata, nu mai exista drum inapoi, speciatia s-a produs.

Impartasim raspunsul triplu F (fight-flight-freeze) cu majoritatea speciilor vii; exista aceleasi modificari de neuroplasticitate, dinamica hipocampica si amigdaliana in raport cu cele mai diverse “amenintari” din ambient. De ce – daca Darwin are dreptate (si are dreptate) anxietatea, ca si ochiul nu s-a “reinventat” de o mie si o mie de ori? De ce nu s-a pierdut pe drum? In ce mod atitudinea fobica are un caracter cronoplastic si patoplastic? Ce anume ne leaga, inevitabil, arhetipal dar si neurogenetic de reactia prototipala de doliu? La ce foloseste supravietuirii durerea psihica la pierderea unei persoane dragi? Nu sunt simple gesturi achizitionate, acele “credinte practicate” de care vorbeam astazi cu un pacient de-al meu (in contrast cu credintelr proiectate, sau internalizate, cele practicate sunt gesturi semi-automate, cum ar fi facutul crucii prin fata bisericii sau injuratura, formula sacra de dispersare a duhurilor rele), primul om in care varianta endomorfa, de fenotip anxios, a devenit stabila, a invins, a ajuns sa predomine, cu toate susele alternative dar si prin faptul ca tocmai acolo se putea rupe lantul soliditatii, si nu in alta parte. Acele structuri implicate in procesarea emotionala a stimulilor anxiosi sunt atat de bine protejate in interiorul cutiei craniene incat nu poti sa nu-ti pui problema daca intre osul temporal, si lobul temporal de dedesubtu-i, se afla o relatie mutualista; si oare degeaba ii spunem normalitatii emotionale ” echilibru” ?

Durerea interna, emotionala – sansele sunt – are un caracter coagulant pentru sentimentele identitare ale individului si il imping pe acesta catre o rampa abrupta de escaladare, de bootstrapping comportamental acolo unde gena deja nu mai poate; constiinta noastra, imaginatia, toate pana la urma motivate anxios, de la eros la thanatos , stau pe-un pat senzorial unde diverse praguri dureroase ingraveaza, simbolic, un alfabet al fricii; mecanisme de analogie, sinonimie, asonanta fac ca scartaitul usii sa capete anumite veleitati simbolice, un anumit miros amorseaza o amintire, are loc acel deja vu, deja vecu, deja connu; creierul, in cautarea adevarului sau, devine omphalian, si-l contrazice pe Darwin; baiatul meu cand vede tavanul de care s-a lovit odata, accidental, cu capul spune si-acum, cand il vede “buba” si are doar 1 an si jumatate; nu e concluzie trasa pe dealul improbabil, ci pe firul scurt, al credintei. Amintirea traumei nu respecta evolutia prin selectie naturala, altfel toti oamenii ar cultiva doar ideile cele mai adaptate (lucru care, surprinzator, rar se intampla). Gosse, pe care l-am citit acum multi, multi ani brusc re-devine interesant. Originile anxietatii au de-a face cu natura non-lineara, abrupta, abstracta, absurda a mintii umane de-a-si re-formula parametrii realitatii functie nu doar de-un viitor ipotetic, dar si-un trecut ipotetic nu doar asa cum s-a intamplat dar si cum a fost el “inteles” de constiinta la vremea respectiva. Acesta este, de fapt, preambulul terapiei, al schimbarii, al vindecarii si-al iertarii. Natura nu uita, natura nu iarta, natura nu se intoarce nici macar acolo unde-a gresit; anxietatea unui animal, corolar simplu al durerii, a capatat la om valente creative vizuale, emotice si semantice care sunt indisolubil legate de evolutia propriei noastre constiinte. Nu exista religie fara angst-ul central al extinctiei, al vietii si-al mortii, si-al pretuirii prin observarea fricii de-a pierde.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *