andreanum.org

ca niciodata, ca daca n-ar fi fost nici eu n-as fi avut ce povesti.

La 12 ani, in 1989, eram in clasa a VII-a la scoala la care ieri am fost sa votez. Acum, scoala noastra este roz (la propriu) si avea o curte mare cu pruni si un super teren viran, unde faceam orele de P.T.A.P. si mai jucam noi fotbal, ambele in noroi, ca deh. P.T.A.P. insemna Pregatirea Tineretului pentru Apararea Patriei si insemna ca noi, tinerii pionieri, trebuia sa stim sa tinem o arma in mina si, la o adica, sa aparam patria la baioneta. Aveam si recuzita: uniforme albastre (niste salopete de cacat, din tergal, adica din material sintetic), pusti din lemn, lopatele Lineman cu care invatam sa sapam transee, ranite (pentru cind urma sa mergem ca soldatii, in cirduri, spre razboiul unde urma sa ne aratam maiestria, dar care n-a mai apucat sa se intimple) si niste gamele din aluminiu (eu aveam de la bunicu’ din razboiul adevarat unele cu care faceam furori atit la scoala unde erau piese autentice, cit si la tara, in cotetul de gaini, unde servea de cutie de cuie). Salopetele nu erau personalizate, erau doar in folosinta noastra, ele apartineau poporului si dracu stie cite generatii de pionieri le purtasera inainte ca noi sa le mototolim prin noroaie. Era, oricum, mai bine sa le jegosim pe alea decit hainele noastre, si asa putine si urite, ca asta era trendu’.

Tot in 89 faceam practica agricola. Si aceasta era o atributie patriotica a noastra, a copiilor. Daca eram cuminti si merituosi, nu mergeam la cartofi si porumb, ci la rosii, ardei si eventual fructe.

Fac o paranteza: in afara de practica agricola, aveam cu totii dare de maculatura, sticle si borcane si plante medicinale. Imi cer iertare de un milion de ori de la cei care au apucat sa se trateze naturist cu coada soricelului culeasa de mine: nu aveam de unde sa culeg asa ceva decit daca mergeam la tara, asa ca culegeam dracu stie de ierburi cit de cit asemanatoare. La fel cu frunzele de dud pentru viermii de matase. In plus, cine statea sa culeaga saci de plante medicinale in singura zi din saptamina libera, cind aveam 15 minute de desene animate si 25 de minute racheta alba, ciresarii, pistruiatul sau toate pinzele sus la televizor, la lumea copiilor??? Nu fentam grav la castane, ca aveam in fata blocului, dar mai trageam un pic la cintar cu ceva pietre, ca eram 20 de copii cu datorie de castane la scoala si doar 2 castani :D. Cit despre sticle si borcane, aveam cota de dat la stat, obligatorie. Dar sticlele si borcanele erau si o foarte buna moneda de schimb, inlocuind banii: cu borcanul mergeai la centrul de colectare (in spate la complex). Pe el primeai un biletel de carton, scris cu pixu’: 25 de bani (parca). Cu biletelele adunate mergeai in complex, adaugai cartela de ratie si luai oua, lapte sau unt.Inchis paranteza.

Poate ar fi interesant de adunat darile pe care le aveam de dat sau prestat statului si partidului: fondul clasei, creta, bureti, tabla, extra pentru diverse excursii obligatorii, extra pentru tabere oarecum obligatorii (nici ei nu erau chiar absurzi), extra pt 1 si 8 martie si de ziua lu’ tovarasa (si toate tovarasele, dintr-a V-a), extra pentru cravate, uniforme si inele de pionier, trese si snururi (pentru premianti) si uniforma ordinara (aia cu puchitele si sortulet albastru), si prestatii: munca patriotica in parc 1 din 2 duminici (duminica era singura zi libera) de la 7 dimineata, PTAP-ul de care vorbeam – 1 data pe luna, practica agricola de toamna, participarea la manifestarile de 23 august, a caror pregatirea incepea pe la sfirsit de iunie, dari: sticle si borcane, maculatura (multi colegi si-au aruncat bibliotecile ca sa nu fie nevoiti sa presteze bani in loc de hirtii), plante medicinale… cred ca mai era cite ceva, dar naiba le mai stie. Aveam, totusi, doar 12 ani si traiam din plin toate chestiile astea, de care gaseam tupeul sa-mi bat joc.

Deci practica agricola, ca iar m-a furat peisajul si ma injura coae telectualu’. Eu am nimerit, nu mai stiu daca intr-a VII-a sau a VIII-a, cind traiam deja in libertate (loool), pentru prima data la cules de capsuni si cirese la Magurele. Ne duceau cu un autobuz cum inca mai puteti vedea pe liniile preorasenesti (ikarusurile galbene erau lux), primeam cosuri de nuiele de 50 de kg pentru cirese si ladite din sipci de lemn pentru capsuni. Atunci am facut pentru prima data o cura mineralizatoare, cum ne recomanda dieteticienii: am mincat cu totii zeci de kilograme de capsuni si cirese. Cum spuneam, gaseam intotdeauna modalitati de fraudare, fiindca ne controlau ca la iesirea din abataj sa nu fi dosit pe sub bluzica sa ducem acasa fructele poporului

Si-n 89 ni s-a indeplinit visul. In iarna aceea, pe 17 decembrie, ne intorceam din excursia de iarna obligatorie la Piriul rece. Eram toata clasa in autocar, condusi de profu’ de sport, un golan narcisist, dar deosebit de apreciat atit de fetele de-a VIII-a, cit si de tovarasele profesoare pentru cit de stilat ii venea treningul albastru, vatuit. Si atunci am vazut pentru prima oara, in plopii de la intrarea in Bucuresti, mere. Erau mere agatate de crengile plopilor, pentru ca o vorba foarte cunoscuta a lu’ tovarasu’, fostu’ nostru tatuc, era ca “o sa vedeti voi …. cind o face plopu’ mere si rachita micsunele”. Cum foarte putini romani stiu ce e aia rachita si cu atit mai putin micsunelele, plus ca nici nu era sezon de asemenea delicatese, s-a ales solutia plop+mere. Autocarul a fost oprit la intrarea in Bucuresti si niste tovarasi foarte seriosi au facut perchezitie in el, ne-au luat la toti numele si adresele si ne-au intrebat unde am fost, cu cine ne-am intilnit si unde lucreaza parintii. Pe vremea aia era foarte important unde lucrau parintii si pe ee functie. Ce faza: ca si azi!

Din halimaiul general din autocar s-a ales praful, dintr-o data ne-am dat cu totii seama ca se intimpla ceva. Fiind mici, nu ne spunea nimeni ce, dar ne-au spus sa mergem pina la scoala pe stradute cit mai ocolite. Acuma zau, pina in Dr. Taberei era ceva de mers, mai ales daca ocoleai. Desi frig tare in autocar (cred ca nici nu se inventase aerul conditionat), soferul transpirase. Profesorul, care pina atunci bulanise cu sirg o tovarasa de breasla, amutise si el si ne-a interzis sa mai vorbim intre noi. Am tacut toti si dintr-o data ni s-a facut frica. Foarte frica. Parintii ne asteptau plingind in fata scolii, pititi pe linga copacii de la intrare. Ne-au luat de mina si ne-au dus acasa, fara sa ne spuna de ce ne bruscheaza si nu ne spun care e treaba. N-am avut voie afara in seara aia, desi planuiam sa povestim vecinilor de la bloc ce tare fusese excursia. N-am mai avut voie afara, de fapt, pina dupa Craciun, pe 26 decembrie, cind viata gri de cartelist si tristetea imensa a vietii noastre parea ca au ajuns la capat. In 21 sau 22 decembrie a fost prima seara in care am avut voie sa ma uit la televizor pina la incheierea emisiei, care s-a petrecut undeva pe dimineata, fiindca se incinsesera camerele tvr. Am vazut in 25, noaptea, executia lui Ceausescu si-mi aduc aminte ce gituiti de emotie incercam si nu reuseam sa tipam prin casa Ole, ole, Ceausescu nu mai eee. Mama era consemnata inca din 20 la spital, la garda, am mai revazut-o in ianuarie. Tata a primit dispensa sa stea cu noi, copiii, care eram 5: eu cu sora-mea, vara-mea si alti doi veri, ai caror parinti au fost consemnati “pe front”. Ce ne mai bucuram cind vedeam, pe Steaua, trasoarele, care ni se pareau artificii. De atunci pling cu o emotie de nestapinit de cite ori vad artificii. Pentru ca atunci le-am vazut pentru prima oara.

Dar despre zilele acestea merita sa povestim mai multe, pentru ca, nu stiu din ce motiv, imi revin periodic in minte cu o claritate la care nu ma asteptam, dupa 20 de ani. Cred ca atunci ne-am maturizat noi, astia, pionierii, ca soimii erau inca prea pici.

se pare ca… vom continua.