headermask image

header image

Sa ciocnim

May 12, 2008 – 7:15 pm

Sa ridicam paharul pentru clovn, pentru mim, pentru gigantul burtos din colt cu o bila de plumb bine ancorata de picior. Sa ciocnim pentru vames, pentru batranul cu barca, pentru baba fara dinti careia-i sticlesc ochii la fiecare metal lustruit. Sa cantam pentru depravat, pentru bubos, pentru impielitat, sa lingem urdorile lasate in urma de vlastarele maniei in metabolismul lor accelerat. Sa scandam numele blestemate ale iubitilor conducatori, si al sotiilor lor, si al amantelor lor, si eventual al animalelor lor de companie. Sa ne prostram in fata statuii Virtutii cu mainile rupte, cu nasul spart, cu ochii goi si cu diadema plina de dejectii corozive, sanii decupati de mana ultimului val de vandali, picioarele galbene de la urina tuturor tinerilor reactionari, bautorilor de bere si posesori de dorinte antisociale. Este ceea ce este, o lume a prieteniilor ciobite precum portelanul bunicii in care om se tine cu om de mana pentru un vals al picioarelor stalcite. O lume a adunaturii de obiecte care se redistribuie prin prestidigitatie, a partidului monedei de schimb si a monedei de schimb a partidului. O lume de tuci. O lume de gazi. O lume de bazi. O lume de esti. O….lume de esti sa ciocnim asadar pentru tine, pentru menstruatia ta sclipitoare numita belsug, sa ne infruptam din coarnele abundentei si din coarnele dracului care ne mana in trafic cu un zambet de bou care a crescut colti de mistret si gheare de urs. Oameni mici, creiere bete, innecate in sosurile rancede ale furiei si renegarii invataturii primordiale de om, depozitar de iubire, altruism si respect reciproc. Scuip pe toate astea, sunt bautorul cucutei si-al urii, egoist pana in varful degetelor innegrite de atata zgarmat in pamant dupa inocenta’i, si imi permit sa afirm ca nu va respect. Va sufar. Sa ciocnim pentru prost, pentru beteag si pentru ciungul a carui mana a facut o familie de viermi fericita vreun an. Sa ciocnim pentru cel caruia-i pute gura, ii pute capul, ii pute buricul pe care si-l freaca sistemic de fiecare data cand, precum larva Leviathanului, a mai inghitit un dumicat de invidie, transpirat si paros, bacteria suprema pentru inca un schimb de remarci pestilente. Sa ciocnim pentru toate femeile demente, dezbracate de orice atractie care se injecteaza perpetuu cu nevoia de colac de salvare, si de mana care sa le dea, si de pumnul care sa le iubeasca. Pentru fetele nubile si pentru batranele senile sa ridicam din nou un pahar in care-am picurat, cu dragoste, laudanum nu pentru alta decat pentru a le mai colora un pic obrajii scofalciti de cat ne-au iubit, cat ne-au hranit, magistrii paraziti ocupati mai mereu sa-si struneasca intestinul, sa-si priveasca reflexia in balti si sa se minta din nou si din nou ca au un destin, iar destinul lor e unic. Destinele noastre seamana prin aceea ca sunt unice. Sa ciocnim pentru asta. Pentru destin. Pentru soarta. Pentru Moira si Kharma si pentru zeul Chronos mancatorul de copii. Unde mi-e secera? Unde-i a ta? Maine poimaine pe intuneric ai sa ma prinzi ocupat cu sinuciderea firii s-ai sa-mi tai abdomenul asteptand ca din el or sa cada monezile promise. Daca toti inghitim aceiasi bolovani care sa ne tina cu picioarele pe pamant, genunchii in tarana, sa ciocnim dara. Nesatui suntem, sa ciocnim pentru clovn, pentru circarul cu mustata si pentru imblanzitorul de lei cel fara de fata, cu un ochi de sticla si nasul de os, care inca mai lacrama cand vede un tigru cum trece prin cercul de foc. De parca si-ar fi dorit. Artificiul ultim e sa convingi un tigru ca si-a dorit sa sara prin cercul de foc pentru aplauzele gusatilor din audienta.

Am sa ciocnesc pentru tine, care inca mai citesti. Am sa ciocnesc pentru nivelul tau intelectual deosebit. Am sa ciocnesc pentru succesul pe care l-ai avut pana acum in viata, pentru spiritul tau dedicat, pentru grijile carora le-ai facut fata si pentru cele pe care le-ai evitat. Pentru bataia de inima in plus pe care o ai cand te uiti la binele dimprejur, si pentru usurinta cu care te speli pe maini de rele. Pentru aerul curat pe care-l respiri in centimetrul tau patrat de intimitate, si pentru ordinea interioara dintr-a ta minte bine ascunsa sub o calvarie groasa, rezistenta, calita in toate acele dati in care te-ai dat cu capul de pragul desus. Nu degeaba a fost pus acolo, nu degeaba cand te uiti uneori esti precum Carpatii de curbura, si-ti cutreiera elemente imune prin peretii aortici, si chiar de-ai sa mori tanar si cu sufletul gol eu tot voi ciocni pentru tine pentru ca stiu, pentru ca simt ca memoria fiintei tale netrebnice pret de o secunda iti va usura calvarul anonimatului. Am sa-ti fiu un fel de Iuda si-ai sa-mi fii un fel de Iisus. Ai sa-mi predici si-ai sa-mi inmultesti painile si pestii iar eu am sa te vand pentru modica suma de 30 de arginti. Dar mai inainte, hai sa ciocnim, nu zici? E un vin stors special pentru ziua de azi, ziua mimilor si a fariseilor, si-a vamesilor si-a bestiilor, ziua curvelor rasculate si a corpurilor dezmembrate in care eu m-am hotarat sa mi te supun, sa-ti spal picioarele si sa-ti fiu sclav. Indoaie-te vointei mele, Stapane, si lasa-ma sa-ti servesc, ha ha ha, din umbra maretiei tale am sa prosper si-n umbra maretiei tale voi fi buruiana care rezista pan’la sfarsitul zilelor dar deocamdata tu nu stii, sa ciocnim stejarul meu verde, scorusul meu cu frunza neteda intr-un fel sau altul maine am sa-ti devin secure dar azi e azi. De-o fi apa, de-o fi seva, de-o fi samanta cea pe care o bem sa nu te indoiesti ca in fapt suntem nemuritori.

G.

0 Vote
mutsunake | mutsunake, no comment | Comments (0)

If we’re here to help others, what’s the purpose of others?

May 12, 2008 – 2:11 pm

O conditie esentiala pe care trebuie s-o indeplinesti inainte de-a traversa ilegal granita dintre Siria si Turcia este sa-ti arzi toate actele. Absolut toate: pasaport, id-card, certificat de nastere, facturi, absolut tot ceea ce te-ar putea identifica in eventualitatea ca vei fi prins. Avind acte la tine devii subiectul unei deportari imediate, pe cind, daca nu ai nici un fel de hirtii care sa te legitimeze, procesul poate dura luni de zile, timp in care, cine stie, se poate ivi ocazia sa scapi din detentie. Asa a gindit si procedat si Leyla, acum trei ani, cind, intr-o noapte fara luna, si-a pus propria viata si libertate, impreuna cu ale celor doua fete ale sale, Rosa si Meysun, in miinile unei calauze siriene.

Drumul a fost lung si foarte anevoios, prin salbaticie, peste munti si vai, mai ales ca, de sase luni si jumatate, Leyla purta in pintec rodul iubirii cu Kevin, un congolez care parasise Siria inainte de-a afla ca va deveni tata. Singurul lucru care o mai lega de Kevin, in afara de copilul nenascut, era un numar de telefon pe care acesta i-l lasase inainte de plecare: cel al unui prieten de-al sau, un francez stabilit in Maroc de aproape zece ani si care reusise sa aranjeze pentru Kevin invitatia necesara pentru a intra legal in Franta.

Dincolo de granita le-a preluat un turc, Mehmet, “un copil cu vreo doi ani mai mare decit Meysun a mea” (dupa cum ne povestea Leyla), care le-a condus, tot prin paduri si peste munti, pina la marginea unui satuc uitat de lume. Aici le-a dat o harta, mincare pentru citeva zile (niste peste uscat, sarat potroaca si piine, la fel de uscata), apoi a disparut grabit. Ar fi fost extrem de periculos sa-si arate fata in lume, erau prea aproape de granita si, daca ar fi fost vazute, politia sau jandarmeria ar fi stiut imediat ca au intrat ilegal, asa ca, la adapostul padurii, au continuat sa mearga inspre nord-vest. Dupa citeva zile, cind au dat de o sosea mai lata si asfaltata, considerind ca pericolul a trecut, au facut cu mina unui sofer de tir iranian, care, foarte cumsecade, le-a luat pe gratis cu el, cale de doua zile, pina in Adana. Aici au avut curajul sa se amestece pentru prima oara in multime si, la insistentele Rosei (care, desi firava, este in stare sa manince, la o masa, un pui intreg), au intrat intr-un MacDonald’s, unde s-au ghiftuit cu MacNuggets, french fries si Coca-Cola. Tot in Adana, la o baie comunala, au facut si prima baie dupa aproape doua saptamini, oportunitate nesperata de-a scapa de mirosul patrunzator de peste sarat care parca li se impregnase in piele. De aici le-a fost destul de usor sa gaseasca un alt sofer care, tot benevol, le-a luat pina la Istanbul, drum pe care l-au facut ghemuite in jumatatea din spate a cabinei, acoperite cu o patura pe timp de zi si un pic mai relaxate noaptea, cind politia lasa camioanele sa mearga in voia lor, fara sa le controleze la fiecare zece kilometri. Au fost trei zile de chin, fara posibilitatea de-a face citiva pasi ca sa-si dezmorteasca oasele sau sa stea vertical pentru a permite mincarii sa pice cum trebuie in stomac (conditia pusa de sofer, de la inceput, a fost sa stea numai in cabina, tot timpul, pina vor ajunge la destinatie, cu exceptia citorva minute pentru a-si face nevoile, noaptea, in intunericul padurii).

Ajunse in Istanbul, au reusit sa gaseasca comunitatea de africani din partea veche a Taksim-ului, un cartier situat chiar in inima orasului dar netrecut pe nici o harta turistica, plin de strazi desfundate, mirosuri pestilentiale si cladiri in paragina, mascat abil de edili cu panouri imense cu reclame luminate, de hoteluri deochiate de mina a treia (cu bai comune si preturi extrem de convenabile pentru orice student sarac) si de night-club-uri unde se discuta in ruseste si de unde poti procura orice drog sau arma sau, daca esti mai comod din fire, poti gasi un hitman la un pret extrem de avantajos. Aici, cu ultimii bani pe care ii mai aveau, au reusit sa inchirieze pentru sase luni o camera aflata la etajul cinci al unui imobil care, ca prin minune, nu picase in timpul destul de recentului cutremur. Cladirea fusese marcata drept nelocuibila (si nelocuita) de catre autoritati, insa proprietara, o femeie de afaceri veroasa, o inchiria cu camera oricui nu avea nici un fel de act de identitate, dar nu inainte de-a pune viitorului chirias o conditie de-o sinceritate depasita numai de cinismul ei: “daca va descopera politia, eu nu stiu nimic despre voi, ati intrat ilegal aici”. Politia nu le-a descoperit niciodata, probabil ca urmatorul rond in interiorul cartierului se va intimpla dupa urmatorul mare cutremur. Aici, intr-o camera de la parter, unde curgea apa si wc-ul era functional, unde ferestrele aveau geamuri si perdele, nu niste simple folii de celofan, Leyla i-a dat viata lui Kevin, copie fidela a tatalui sau, mosita pe gratis de un doctor din Zair si o femeie cu suflet de aur, Gilda (tot sudaneza si crestina, ca si ea).

Timp de aproape trei luni, Leyla nu a putut parasi cladirea, tintuita la pat de boala; Meysun si Rosa au stat in grija Gildei si, uneori, cind Gilda reusea sa-si gaseasca un job temporar, spre disperarea mea egoista, in grija doamnei tractorista, chiar la noi in casa, pentru ca doamna mea o cunoscuse intre timp pe Leyla si, in virtutea unui altruism depasit numai de frumusetea sa (mereu am fost un sot model!), decisese urgent ca Leyla trebuie ajutata cu orice pret. Desi la inceput nu prea am fost de acord cu toata treaba asta (nu din egoism sau frica, ci din cauza ca mi se parea anapoda sa ma deplasez in Taksim cu sufertasul cu mincare calda si doi copii care nu erau ai mei, de doua ori pe saptamina - dupa cum se stabilisera vizitele, sau sa ma cert cu zgripturoaica aia batrina si schioapa, cind ma duceam sa-i platesc chiria pentru camera Leylei - baba nu voia si pace sa recunoasca in fata mea ca ar avea cunostinta de faptul ca imobilul ei este locuit), cu timpul am devenit constient ca nu exista alta cale, am strins din dinti, si am mers pe mina nevestii… si astazi ma pot lauda ca nu-mi pare deloc rau.

Incercarile repetate ale Leylei de a da de urma lui Kevin tatal s-au izbit de un zid de netrecut: prietenul acestuia din Maroc pur si simplu disparuse, nu raspundea la telefon. Teama pe care o simtea zi de zi, dublata de nesiguranta vietii chinuite pe care o traiau copiii sai, o innebuneau. Sentimentul acesta al ratarii se exacerba in momentul in care vedea cum multi colegi de suferinta paraseau Turcia, unii spre Grecia (ascunsi pe fundul vreunei barci care nu costa mai mult decit banii care li se cereau transfugilor pentru a-i traversa Marea Egee), altii inapoi spre casa, prin tarile lor de bastina sau altele, functie de ceea ce declarau autoritatilor in fata carora renuntau spasiti la chin, ingenuncheati de neputinta de-a iesi din cercul unei vieti dominate de frica, frig si foame.

Ieri, la despartirea de doamna tractorista (care s-a reintors in Romania dupa ce a petrecut vacanta de Pasti alaturi de mine si prietenele ei dragi), Leyla a plins cum nu credeam ca poate plinge cineva vreodata. Acum citeva ore m-a sunat ca sa-si ia ramas bun si ma anunte ca, deseara, la bordul unei barci cu destinatia Grecia, lasind in urma o droaie de necazuri dar si niste prieteni cum viata rar iti scoate-n cale (astea au fost cuvintele ei, nu-s ale mele), isi va pune iar viata in pericol, pentru a incerca sa le ofere copiilor o sansa si, siesi, demnitatea de a-i creste fara a apela la mila sortii. Si mi-a mai spus ceva, ceva care m-a facut sa cred ca lumea asta nu e iremediabil pierduta: Kevin tatal o asteapta deja de cealalta parte, el fiind cel care a contactat-o aseara, din Grecia, si care i-a platit trecerea dincolo, dupa ce, in urma cu doua saptamini, aflase despre ea in urma unei discutii cu un transfug nigerian, pe care il auzise cum le povestea cu o admiratie nedisimulata altor refugiati, intr-o suburbie a Parisului, despre Leyla din Taksim si cei trei copii ai, Meysun, Rosa si Kevin.

Am scris povestea de mai sus pentru a va arata o alta fata a vietii, o viata de care multi dintre voi nu aveti habar si nu veti avea vreodata. O viata lipsita de absolut orice in afara de speranta. Speranta care, insa, joaca rolul principal: este apa rece cu care te speli pe ochi dimineata, la trezire; este hrana care iti da puterea sa ramii in viata, ziua; este licarul din ochii copiilor care impart chinul cu tine; si este somniferul care iti inchide ochii, seara, la culcare. Majoritatea nu isi pot masura fortele cu ea si clacheaza, mai devreme sau mai tirziu; dar sint citiva, extrem de putini, care sint in stare sa se ridice peste conditia lor si sa reuseasca acolo unde majoritatea pierd. Leyla, fiica demna a tribului Dinka, nascuta cindva prin anul 1973 linga Waw, un oras pierdut in sud-estul Sudanului, este unul dintre acestia.

Iar eu sint foarte mindru ca, impreuna cu fiul si sotia mea, i-am fost, pentru doi ani, prieteni.

4 Vote
tractoristu | amintiri, corespondenta din linia intii, de gindit, povesti, tractoristu | Comments (3)

ce mazda ma-sii

May 12, 2008 – 11:46 am

Pentru cei care citesc pentru prima oara acest post: eu nu am carnet de conducere auto de nici o categorie intre A si D1E, TB sau TV (a trebuit sa ma uit in lege ca sa vad cite categorii sunt; si sunt cam 2 pagini!), dar am vointa si sunt eleva, am facut jumatate din cursurile de soferie cu un matiz rosu. Citeodata, cred ca in functie de apatia sau surescitarea hormonala, conduc bine, alteori fac prostii, cert e ca victime nu am produs si nici nu-mi doresc.

Dupa acest mic disclaimer, sa va povestesc cu ce se maninca Mazda, cu care m-am dat eu vreo ora si jumatate ieri, pe niste drumuri (sper) nepublice, desi purtau asfalt si gropi (caractere certe ale unui drum aflat in administrarea statului roman). Nu va zic zona, pt ca sigur unii politisti ne citesc si as vrea ca saptamina viitoare sa-mi incerc fortele si cu alti bolizi, macar de la M3 in sus. Si acum, blonda din mine va va spune cum s-a descurcat si ce a inteles:

Mazda este o masina solida, micuta, de oras, destul de energica si de culoare neagra. Are un ambreiaj care ajuta la pastrarea tonusului muscular ridicat, o provocare fiind atit sa il tii in podea, cit si sa-l tii constant in rampa. Acceleratia este sensibila, frina la fel, are servodirectie, suspensii sport, caroserie aerodinamica si cauciucuri de calitate. Motorul ei diesel, de 2.0 l, dezvolta un cuplu… nu va mai plictisesc cu termeni tehnici, ca ii gasiti pe site-urile oficiale.

Am avut doua trasee: unul asfaltat si mai scurt, cu rampa si margini abrupte, si un altul de vreo 600-700 m, neasfaltat, cu gropi, cu noroi, cu rampa si cu panta (rampa e aia care urca si panta e aia care coboara, mai), cu ciini, o vaca si niste oameni care erau cu vaca.

Am abordat cu tupeu primul traseu, alaturi de titularul de mazda, nu-i dau numele pentru ca e claustrofob si nu-i plac spatiile inchise cu gratii la fereshti. Masina nu era, bineinteles, a lui, ca doar nimeni nu-i atit de babababum sa-si puna la bataie masina la un drive test ilegal, imoral, ba de-a dreptul penal. Masina este a unui alt prieten, care momentan este plecat din tara si sper sa nu citeasca acest articol :D

Dupa citeva exercitii cu masina scoasa din viteze, ca omul de pe locul mortului sa aiba macar certitudinea ca o sa iasa viu din testare, a venit momentul sa ma afirm. Am parcurs usurel distanta si am ajuns unde se termina strada. Recapitulez, ca sa pricepeti cit de tare am fost: rampa (usoara), drum de doua benzi, ripe pe margini! Intoarce Andreo masina. Da-i cu mansalieru’, da-i cu antiia, iar mansalier, iar antiia, am reusit s-o intorc. Usurel, cu grija, fara sa ma uit in oglinda retrovizoare la marche arriere (fiindca am uitat), aveam si binganitul de siguranta, ci pe geam, ca smecherii de rahova… Am reusit, am reluat, am ajuns la capatul celalalt, am intors si acolo, am mai facut 4-5 ture, am exersat si a doua si a treia, frine, chestii, figuri.

Dupa acest capitol preliminar, am purces pe al doilea traseu. Asta era la vreo 3 km distanta de primul, asa ca nu am condus eu pina acolo. Am intrat fastuos cu o intoarcere cu frina de mina exemplar efectuata, pe care insa am refuzat categoric si ingrozita s-o deprind in aceasta faza a pregatirii mele.

Aici era ca in trafic, cum va spuneam: lume, gropi, noroi, ciini si, ca bonus, o vaca. Am abordat cu siguranta traseul, am intors frumoooos, am reluat si apoi am exersat pornirea din rampa (cam ca aia de la Academia militara) in doua modalitati: cu frina de mina si fara frina de mina ( :D). Am urcat tot dealul cu pricina in astfel de pasi maruntei, l-am dovedit, am intors, am luat-o de la capat. Am reusit, intr-un final, sa nu misc un cm in spate, dar asta a fost o data din 25. E, totusi, un inceput. Modest, dar merge.

Mazda 6 este o masina frumoasa si viteaza, cu care n-as avea probleme sa provoc la o liniutza orice maimutza cu X5, X3, RS4 sau orice fel de alta litera de pe la sfirsitul alfabetului doriti.In rest, ce sa mai va zic altceva decit o parafraza dupa o vorba celebra estivala: Nu dati banii pe prostii, luati o mazda la copii.

0 Vote
andreanum | andreanum, de ris | Comments (0)

Strajerii Sfantului Sisoe

May 11, 2008 – 4:51 pm

Pentru o tara din bazinul rasaritean, in imensa-i majoritate crestin ortodoxa (si deci apasata de griji, covarsita de racile), Romania a devenit in ultimii doi-trei ani o adevarata oaza de sex. Sex in plex. Sex salbatic. Sex la miezul noptii si variante ajutatoare de genul sex oral (….in gura, per os), sex anal (….tot in gura, dar ca’n bancul cu pricina cu acces pe partea cealalta)…sex carnal si sex estival. Ca niste blanzi gradinari ne-am plamadit legume cu forme mladioase (citeste asta, Marius Tuca!) ce-si vantura cositsele cu gratie in diferite patrupede cu tractiune integrala duminica, la sosea, in vazul plebei. Asta, venind de la un popor al carui Eros acum 150 de ani era fie o Stea Cazatoare (Eminescu), un Zburator (Heliade-Radulescu), ambele constructe suficient de abstracte, suficient de “reci” si de impersonale incat sa ratatineze membrul si cel mai vesel al comunitatii.

Dar dama batrana tinuta cincizeci de ani sub papuc nu a tacut si a rabdat degeaba, si din rigiditatea generatillor pre, intra si post-decretei am dezvoltat o simpatie reciproca fata de sex dar si angoasa reproducerii ca urmare a sexului. Va aduceti aminte de articolul nostru despre avort? E in continuare foarte vioi pe vechiul domeniu si a primit cateva mii de vizualizari de cand l-am publicat, in urma cu cateva luni. Pe de alta parte, e devansat sistematic de alt articol de-al meu despre anxiolitice. Si stau si ma intreb, dat fiind ca sexul e un anxiolitic, dar si anxiogen pentru aceia cu defecte de performare (sa le zicem frumos “tulburari ale dinamicii sexuale”), daca relatia dintre aceste doua “teme” e una neintamplatoare. Si apoi veni vorba de profesoara de la Colegiul National I.L. Caragiale (de care sunt legat invariabil caci este al meu alma mater, sufletu’ mumii lui dragutzu’ ca de mult nu am mai dat pe-acolo) care e schingiuita a la Torquemada pentru ca apare in ipostaze “provocatoare” pe Internet. Un al doilea disclaimer e ca am lucrat cu “catedra” de Engleza vreo 10 ani, cu niste oameni care au facut pentru Romania mai mult decat isi va fi dat vreodata cineva seama, mai mult decat vor fi facut la un loc toti cristoii si cetepistii si tucii si manelistii (acum trageti aer in piept). Pe site, cu bandana neagra de rigoare ca nu cumva sa ne prindem cine e domnisoara, o imagine reminiscenta anilor ‘60 si pe care mi-o imaginam cu mare usurinta intr-o camera cu mobilier de fournir, faimoasa biblioteca in trei elementi in care se afla colectia Jules Verne si poate niste carti din editia Biblioteca pentru Toti. Nici Mungiu n-ar fi putut sa o incadreze mai bine. Iar in Gandul, jurnal de o impecabila tinuta morala si constiinta profesionala, bineinteles, se afla articolul in extenso.

Mi-am adus aminte, scriind, de primul “mare scandal” al bebelusei Roxana prinsa cu un intreg instrumentar, si cu un pic de ruj pe buze, in stop-cadre succesive care o aratau la nudul gol si un pic inebriata. A fost un artific de publicitate, putem zice acum. Atunci, copiii mici au fost dati afara din camerele cu televizoare color proaspat achizitionate pentru ca parintii sa asiste, palizi imbujorati, la “sex-scandalul” secolului. De atunci, gradul de indobitocire, tampeala si desensibilizare a atins proportii cvasi-neuropate, astfel ca acum sa vedem un viol in public si probabil ca nu ne-ar deranja, ba am face si cateva poze. Dar in mijlocul acestui veritabil epicureanism de campie apar, ca niste tufisuri de tipirig, spicele intolerantei ba, mai mult, ies strajerii sfantului Sisoe din chilii si dau si cu un pic de agheazma pe toata situatia.

Este, in acelasi timp, inadmisibil, ca in scolile romanesti a crescut prevalenta duetului “sex&violenta” dar de ce ne miram? Pentru ramele si onanistii lui Tuca, viata a venit precum o viitura cu busteni, bolovani si mult, mult noroi, cu miros de hazna si vocabular de rumegus, fara modele parentale, fara viitor de aur, fara acel lipici social care transforma prichindelul in adolescent si adolescentul in adult. Si-mi vine, va jur, sa urlu uneori, ce-ar fi ca toti sa ne asumam responsabilitatea asta si sa ne lasam de vesnicul, interminabilul si pateticul schimb de ad hominem, in timp ce copiii cresc, devin maturi la 12, 13 ani, fac sex in clasa, isi bat profesorul, isi spanzura colegul de Counterstrike, sau sparg ce stiu eu ce user/ pass al profei de engleza ca sa-i arate ei pozele “desnuda” prin presa avida de gunoi. In nici un moment, nici un fragment de constiinta publica nu transpare altfel decat in goana dupa acea audienta decerebrata care plateste abonamentul, cumpara Perlan Bonux pentru ca le place de Magda Catone cu tot cu negi, si apoi continua sa abuzeze pasiv de copilul care rade infundat privind la “intimitatea” de pe TriluLilu, YouTube dar si alte domenii video accesibile doar prin cateva cuvinte “cheie”.

Voi ati vorbit cu parintii vostri despre sex cand erati pusti? Tu, cand ai avut primul ciclu, ai primit ce aveai nevoie ca sa nu fie un eveniment psihotraumatizant? Sau tu, inainte de a face sex prima oara, ti s-a explicat ce ar urma sa se intample? Cu cine ai vorbit? Cu mama? Cu tata? Cu fratele sau sora mai mare, suficient de mare incat sa aiba o umbra de idee? Sau poate cu prietenii? Sau poate ai fost spirit autodidact si te-ai documentat cu mijloacele de rigoare. Ai cautat pe Internet? Ia incercati acum sa dati google la cuvantul “sex”. In aceasta dimineata, motorul de cautare mi-a intors 800 de milioane de pagini. E incredibil, nu? Cu atat mai incredibil cu cat prima pagina e una de pornografie. Dar nu zic ca pornografia e rea, munca Diavolului sau a Satanei, ba dimpotriva fix in varful drepturilor de exprimare a opiniei sta, langa vorba, procesul lui Larry Flint care a cimentat in istorie dreptul sacrosant al omului sa-si vanda actul sexual ca obiect al placerii voyeuristice. Sa nu fim insa si noi strajerii sfantului Sisoe. Pentru un pusti care nu stie altceva, un clip porno e material didactic, e manualul de limba si literatura romana din care invata sa vorbeasca, e culegerea de matematica din care stie sa socoteasca.

As minti daca as spune ca in lumea asta exista un consens privind educatia sexuala in scoli. Printre “marile” dezbateri care au loc in US si Canada, dar si UK, Franta, Germania, Italia, Spania se afla diseminarea de prezervative gratis in licee. Partea “pro choice” sustine ca astfel e tintita mai cu succes rata sarcinilor nedorite. Partea “pro life” sustine ca astfel adolescentii sunt incurajati sa faca sex mai des cata vreme o buna educatie de abstinenta ar fi, in opinia lor, mult mai eficienta. Dar suntem noi in Romania, tara unde inca mai au loc (ocazional, si mai mult de parada in comunitatile etnice respective) casatorii la 14 ani, unde tabu-urile privind sexul continua sa musteasca prin toate crapaturile liberalismului nostru, cu adevarat intr-o pozitie “pro choice”, avem noi oare de ales si, mai la obiect, au de ales fratii nostri mai mici, sau copiii nostri, sau pur si simplu vecinii nostri de existenta?

Eu n-am inca 30 de ani. De fapt, mai am suficient pana acolo. In anii astia, am facut munca pedagogica in licee, in universitati, in Romania si in afara Romaniei. Efortul ramane peste tot acelasi, sa oferi un mesaj care chiar raspunde unei intrebari inainte sa presupui ca intrebarea e aia care ti-e tie convenabila. Iar ce facem noi, ce fac ei, ce face mass-media din Romania de ani buni incoace e sa pretinda ca stie intrebarile fara sa asculte, majoritatea formatorilor de opinie lanseaza directive care par a veni dinspre popor catre popor dar, in fapt, nu raspund unei veritabile probleme. Din cand in cand, daca pui la un loc capetele de sfoara intinse de intamplari anecdotice, ca in cazul sexualitatii in mediul educational (unde se afla strajerii Sfantului Sisoe din titlu), poti realiza ca dincolo de emanciparea noastra, si mobilitatea noastra sociala, avem nevoie sa raspundem acestei probleme inainte sa devina un cancer nascut si crescut in ignoranta.

Acum deja multi ani, cand eram la randul meu pusti, matusa-mea a spus un lucru pe care n-am sa pot sa-l uit niciodata. Mi-a spus sa am grija ce fac in viata si sa-mi vad de Facultate, pentru ca eu sunt cel care va avea grija de ea la batranete. Poate pare egoist, matusa mea nu a fost niciodata cunoscuta pentru accesele ei de generozitate, dar a fost cunoscuta pentru franchetea ei. Si noi, noi toti, avem aceeasi obligatie pentru ca zilele noastre, acelea numarate, si trecerea noastra in nefiinta vor fi in mainile altora de la un punct incolo. Asa cum ni-i crestem, asa ii vom avea. In loc sa predicam din corcodus in numele unui traditionalism idiot, incarcat de superstitie religioasa si prejudecata de dogma, in loc sa ne castram copiii si sa transformam sexul intr-un obiect de budoar, de cult, de anticamera, cred ca putem sa tragem perdelele la perete, si sa deschidem geamurile, si sa lasam niste oxigen in incaperea asta plina de praf, si de molii.

G.

0 Vote
mutsunake | mutsunake, reflectii | Comments (12)

In Extremo - Frei zu sein (Sängerkrieg, 2008)

May 10, 2008 – 10:23 pm

0 Vote
mutsunake | musica, mutsunake | Comments (0)

Pyramaze - Immortal (2008) review

May 9, 2008 – 9:25 pm

Undeva in urma cu cateva luni, daca nu aproape un an, scriam de al doilea album al celor de la Iced Earth cu Tim “the Ripper” Owens care se intitula pompos “Something Wicked this Way Comes pt. I: Framing Armageddon”. Aminteam atunci povestea competitiei pentru postul de vocalist al Judas Priest dupa ce Rob Halford parasise corabia si cum in marea finala Owens i-a furat caimacul lui Ralf Sheepers (Primal Fear), care cantase la randul lui pe vremuri cu Gamma Ray. Pentru Owens, experienta Priest a fost una de trista amintire si multi l-au criticat (un pic cam aspru chiar as spune) pentru prezenta lui pe Jugulator. Iar cand The Ripper a fost ales sa incalte papucii de casa ai lui Matt Barlow, frontman-ul Iced Earth, multi au avut un deja-vu. Barlow, una dintre cele mai usor recognoscibile voci din zona metal/industrial/heavy/power (vezi poza dreapta), s-a lasat dus de val dupa nenorocirea numita 9/11 si s-a inrolat in Homeland Security. Si-a tuns pletele impresionante si s-a reintrupat intr-un politist cazon (vezi stanga) care urma sa-si foloseasca vocea cel mult in fraze scurte de genul “mainile sus” sau “actele la control”.

Jon Schaffer a reusit sa scoata un album aproape mediocru in compania lui Owens, dupa care turneele n-au reusit sa scoata Iced Earth din conul de umbra in care intrase. Din fericire, in compania lui Hansi Kursch (Blind Guardian), schredder-ul de peste Atlantic a reusit sa salveze un pic de mandrie cu Demons & Wizards (vol 1 si 2). Si apoi revenim in 2007 cu Owens intr-o forma mai mult decat multumitoare, si un album de care eu m-am luat ca fiind destul de platfus la capitolul compozitie dar pe care fanbase-ul american l-a primit cu mare entuziasm. Si acum, Framing Armageddon e cotat undeva pe la un 8.5 - 9 in recenziile de specialitate (eu i-am dat doar 6.5 daca-mi aduc bine aminte). A urmat Wacken 2007 unde Owens a fost foarte bine primit, vara a trecut si s-a lasat toamna, iar Iced Earth urma sa reintre in studiu pentru LP-ul urmator din marea “trilogie” pe care zice-se ca ar pregati-o Schaffer. Si cand ti-era lumea mai draga, Owens (umbla vorba) chiar ar fi luat avionul sa-si traga primele track-uri pt. noul demo, ca Barlow a reaparut in scena. Si nu oricum, ci Barlow a anuntat ca revine in Iced Earth. Ca o demoazela platita cu ora, Owens a fost expediat, gest de un cavalerism absolut indoielnic din partea lui Schaffer, si in zilele noastre isi ineaca amarul in compania domnului Paganini-on-acid-himself zis si Yngwie Malmsteen.

Intr-o nuca si-o aluna, asa am aflat eu de danezii de la Pyramaze, asta ca sa vedeti ce mica e lumea metal-ului si totusi cat de complicata. Pyramaze sunt pe piata de 4 ani, si inainte de Immortal, de care va veni vorba in urmatoarele, au scos doua albume cu Lance King in postura de vocalist. Cel din 2006, The Legend of the Bone Carver, nu suna deloc rau desi bubuie la fiecare pas de toate stereotipurile de gen de care mi-a fost dat sa aud in toti anii astia. Instrumental, Pyramaze pana la Barlow suna deja foarte bine, cu o sectiune ritmica foarte inspirata, neobisnuita as spune, si cu un synthesizer bine punctat. Slabiciunea, imi pare rau sa o spun, era tocmai Lance King al carui timbru desi extrem de melodios e cel mult de esalon secund, si foarte usor de uitat (primul lucru care mi-a venit in minte cand l-am ascultat a fost Freedom Call acum vreo cinci ani?).

Dar pe Immortal nu canta Lance King, ci Matt Barlow. Intr-un gest de o demnitate neobisnuita pentru detaliile scabroase ale concedierii lui Owens, Barlow anunta, la cateva zile dupa tot boom-ul cu Iced Earth, ca intentioneaza sa termine munca in Pyramaze inainte de a trece mai departe. Just, foarte just. Pe de alta parte, sunt ani buni de cand domnia sa n-a “prestat” nimic, astfel ca la primul spin al “Immortal” aveam chiar emotii. Este, sau nu, Matt acelasi pe care il stiam?

Immortal incepe aproape sinistru, epic, cu o sectiune cinematica pe al carei fundal se aude o voce feminina si vocea lui MB (cheesy, pe toate albumele e aceeasi “poveste”, poate vor scapa pe viitor de kitsch-ul asta), dar apoi intra riff-urile lead-ului si Barlow se dezlantuie. Year of the Phoenix e bombastic, atmosferic si in ciuda mixajului care ma incomodeaza (pentru ca bass-ul, double-bass-ul si practic toata coloana verticala sunt “ascunse” prea mult pe gustul meu) tonul melodiei e alert, fara sa fie speed. Pyramaze au un sunet organic, bine inchegat si armonios distribuit intre “beat” si “melodic”. Zona lor de confort pe albumele precedente, si nisa “ecologica” in care s-ar fi bagat ar fi un melodic/prog/power. Si totusi, Barlow nu este un vocal de rock melodic, si chiar daca pe alocuri incearca sa fie “altceva” decat e nu ii reuseste foarte bine. Si totusi, ce voce! Ce ton! Ce incarcatura lirica! Urmeaza “Ghost of Light”, care la putin peste 6 minute e genul de epopee pe care Iced Earth, de exemplu, si-ar fi dorit sa o faca, si care are exact cantitatea optima de “extra-punch” ca sa fie atractiva in cavalcada de layering destul de greu de detectat, si aici, din cauza unui mixing un pic sub standardul productiei muzicale. Un detaliu al ingeniozitatii muzicienilor din Pyramaze, de exemplu, sunt break-urile si ruperile de ritm care nu au “punte” ci curg natural de la un paragraf la altul, fara intermezzo-uri. Pe Immortal tehnica e net superioara, si mult mai rafinata, decat sa zicem in urma cu doi ani pe primul lor efort (Melancholy Beast). Albumul ia un respiro in “Legacy in a Rhyme” unde Barlow este absolut incredibil, vocea ii traverseaza un registru atat de larg si in acelasi timp atat de bine controlat incat e greu sa-ti aduci aminte unde era acum, sa zicem, 15 ani. Omul e un veritabil diamant slefuit, si are ceva din Zach Stevens in perioada de glorie Savatage. Intr-o nota negativa, insa, daca ai ceva cultura muzicala nu poti sa nu observi influentele orchestrale (care sunt cele obisnuite, Maiden, Priest, un pic de Manticora si Blind Guardian, si - spre surprinderea mea - Within Temptation) care ating un inconfortabil “deja vecu” pe “The Highland” unde referintele WT (Mother Earth) sunt un pic suparatoare, iar refrenul este discordant la calitatea materialului, per total. “Immortal” este un LP relativ scurt, sau cel putin in aparenta scurt pentru ca, de la un cap la altul, intensitatea experientei muzicale la care esti expus te fura din bratele timpului. Climax-ul este, fara doar si poate “Shadow of the Beast” unde Pyramaze duduie din toti cilindrii intr-una dintre cele mai inspiratii compozitii hard’n'heavy ale anului. Cat despre Barlow, sunt mai mult decat curios cum va suna pe noul Iced Earth (programat undeva in vara asta, cel mai probabil la toamna), si sper din suflet ca va fi meritat sa lase Pyramaze pentru ca formula functioneaza de minune, cata vreme o reuniune vremelnica langa “vechii camarazi” s-ar putea sa-l plafoneze in acelasi colt unde ajunsesera, creativ, la sfarsitul deceniului trecut.

  • compozitie: 8.5
  • muzicalitate: 9
  • valoare replay: 9
  • reprezentativa de gen: 8
0 Vote
mutsunake | musica, mutsunake | Comments (0)

Logging si bonanism

May 9, 2008 – 3:18 pm

Ma gadila degetele, nu de alta. In conditii normale de presiune si temperatura as trece cu vederea insa pentru ca mi-i un pic frig, si-un pic tare, nu exista si trebuie sa raspund, punctual, aprecierilor nocturne ale onoratului cugetator carpatin (zis si zimbru) Marius Tuca.

Despre Marius Tuca, va aduceti aminte, am scris de Paste cand era cu sufletselu si cu mielu’, intr-o epopee vasilica a reunirii cu Spiritul Sanctu. Melodicitatea editorialului reminiscenta de mantra “caramizi, caramizi” si pe o coloana sonora “din judetul Hunedoara” a prins, as putea sa jur si sa pun la bataie si toti banii mei din buzunar (ashea, ca sa inteleaga si baietsashii care mai dau pe-aici si fac strabism doar uitandu-se la titluri) ca a prins la publicul larg, dar mai ales strimt astfel incat ce-mi vazura mie, dulce Romanie, tara mea de hmmmmmm…de dor (restul am uitat)…

Marius Tuca despre bloggeri

Goliat despre davizi.

Doliat despre guvizi.

“Cei mai multi dintre ei si-au facut bloguri ca sa faca si ei ceva, neîntelesi, dar mai ales frustrati, s-au lasat dusi de moda, de trend, ca niste mici servitori ai globalizarii, umili si gata sa sara de gîtul primului concept care sa-i scoata din anonimat, arata ca niste aratari scoase pentru întîia oara la lumina, cu poze care vor sa-i înfatiseze fie sexy, fie intelectuali, bloggerii din România nu sînt altceva decît niste rîme care au iesit la suprafata fara sa aiba ceva de spus, gata sa inunde spatiul cu banalitati si originalitati stiute si vehiculate de toata lumea, un fel de masturbare comuna, dar vînduta pe afis ca un mic secret care ne va schimba filozofia de viata, fara inspiratie si fara talent, cei mai multi dintre ei, ca sa nu zic toti, se cred victime ale sistemului, cînd, de fapt, nu sînt altceva decît niste victime ale incompetentei proprii, niste onanisti ca toti onanistii care se ascund la adapostul anonimatului si îi comenteaza pe altii doar ca pe ei îi apara poza studiata, poza care tine loc si de cuvinte, si de idei, si de imaginatie, bloggeri ca sa fie bloggeri, bloggeri ca sa fie si ei ceva, bloggeri ca sa nu fie nimic, bloggeri de dragul de a se întoarce si ei de undeva si de a pleca în alta parte, bloggeri ca sa se ascunda de ei si sa-i vada ceilalti, bloggeri ca sa nu li se vada sufletul mic si ego-ul mare, bloggeri de teama de a nu mai sta doar cu ei, ei cu ei, bloggeri ca sa epateze, sa impresioneze, bloggeri ca sa blogheze, bloggeri doar ca sa scape de rosul pe dinauntru al meschinariei, bloggeri. Cei mai multi dintre ei care n-au avut niciodata nimic de spus, bloggeri pentru nimeni, bloggeri între ei, bloggeri pentru ei, bloggeri ca sa nu li se vada caracterul, bloggeri plutind undeva între discretia si indiscretia lumii, bloggeri la discretia tuturor, bloggeri la discretie, bloggeri la kilogram, bloggeri la borcan, bloggeri la cutie, bloggeri la legatura, bloggeri plutind în deriva propriilor constiinte, sperînd ca într-o buna zi o sa rasara soarele si pe blogul lor fara sa stie ca ce e blog ca blogul trece, iar soarele rasare doar sa aduca lumina si niciodata glorie…”

Marius Tuca (Jurnalul)

Iarta-ma, l-am citat pe tot. Zau, am vrut sa tai, sa editez, dar nu prea am gasit semne de punctuatie. Am citit dintr-o rasuflare, dar marite n-am experienta a 10 ani muscand din microfon si m-a luat de la astma, a trebuit sa ma opresc stai sa-ti zic unde sa ne coordonam…niste rame care au iesit la suprafata. Eu aici m-am crucit precum stafia lui Mircea la Cozia, cu siguranta ramele nu pot face blogging pentru ca n-au manutse cu care sa tasteze, uite ca de exemplu acestea doua ale mele care acum fac munca a 8 rame. A! Ca metafora face de fapt referire la degetele dibace ale bloggerului, si ne intelegem Marite Tuca (mi-s contaminat cu palindroame in dimineata asta asa c-o zic ca doar mi-a trecut prin minte….Tarite Muca).

Dar dincolo de sarabanda gandurilor pe portativ, iaca unde mi-a stat mie de fapt dumicatu’n gat, probabil precupeata a stupit in laptele proaspat fiert de pe foc iar adolescentul a emis involuntar gaze:

“[…] niste onanisti ca toti onanistii care se ascund la adapostul anonimatului si îi comenteaza pe altii doar ca pe ei îi apara poza studiata, poza care tine loc si de cuvinte, si de idei, si de imaginatie[…]

Eu sunt om de stiinta. Nu m-am impacientat, am scuipat dumicatul in farfurioara si m-am dus sa vad ce spune literatura de specialitate despre masturbare. Sa nu rositi in obraji. Masturbarea, stie si ultimul naturalist de stepa (dar care n-a vizitat niciodata Seminarul de la Socola) este un exercitiu de autoperfectionare a sistemului nostru reproducator hormonal. Americanii zic bine…“cleaning up the pipes”. Ca o paranteza, discutam zilele trecute cu amicul meu brazilian despre miturile legate de masturbare in adolescenta…le cunoasteti, alea cu orbirea, cu innebunitul, ca-ti ramane creierul mic, ca devii impotent, ca faci bataturi in palma, bube pe penis etc etc. E si ca sa vezi minunea minunilor, mi-o intoarce brazilianul din Buzau (v-am mai spus ca ma gandesc sa revolutionez gramatica limbii romane) cum ca in Brazilia exista mitul asta ca barbatii care se masturbeaza des fac par pe dosul palmei. Cum mai crestine, zic eu (el e evreu dar sta toata ziua cu baby Jesus in gura dupa ce-a vazut Dewey Cox: Walk hard) au par pe dosu’ palmei? Da mai, si eu mi-aduc aminte ca ma pufnea rasul pe la 10 ani asa cand imi comparam mainile mele cu mainile alora care veneau in vizita la mama.

Dar sa revenim la Marius Tuca, o fi plangand mititelul ca-l ignoram de doua paragrafe. In scopul demitizarii relatiei dintre “logging si bonanism” (ca mi-i rusine sa scriu onanism acestei onorate - ooops, ca am comis-o - audiente) m-am intors spre literatura de specialitate. Si-am citit, nici mai mult nici mai putin, decat cel mai recent sondaj facut pe o popualtie reprezentativa in Marea Britanie (acolo unde sexul dureaza 3 minute iar optim e 11, ca dupa aia te doare capul). Autori: Mercer, Graham, Wellings and Johnson. Ultimul nume m-a facut sa rad vreme de cinci minute, si de-aia am facut divagatia cu masturbarea si parul in palme (Johnson in engleza e o porecla frecventa pt. penis, ar fi un fel de “cocosel”)

Ce zice articolul, mai oameni buni (dar si femei de buna credinta care pe aceasta cale vor sa lupte cu discriminarea barbatilor bonanisti). Pai zice asa. In Marea Britanie, cand s-a facut sondajul, 75% dintre barbatii de toate varstele dar si 37% din femei au declarat ca s-au masturbat in ultima luna. Acum, ia sa va vad, romanii mei verzi, tot Banatu’i fruncea sau suntem gata sa declaram ca i-am depasit de mult pe engleji la aceste practici pacatoase? Ei, dar lucrurile nu se opresc aici, Marius Tuca. Iata un rezultat care mie mi s-a parut deloc surprinzator, dar care pune editorialul lu’ matale intr-o lumina galben verzuie:

“[…]reporting masturbation increased with higher levels of education and social class and was more common among those reporting sexual function problems. For women, masturbation was more likely among those who reported more frequent vaginal sex in the last four weeks, a greater repertoire of sexual activity (such as reporting oral and anal sex), and more sexual partners in the last year.[…]. Masturbation is a common sexual practice with significant variations in reporting between men and women.”

In sinteza, barbatul bonanist este educat, dar timid, in Marea Britanie are disfunctie erectila (nu la noi, romanii verzi, noi nu stim ce-i aia ca pe noi ne-a prins inghetul…). Femeia bonanista are un apetit sexual ridicat, si are un repertoire (ka kaietelul acela cu arc) mult mai variat….oral, vaginal, anal, sex cosmic, pe orbita….Concluzia e una care distruge concurenta, domnul Muca: “masturbarea este o practica sexuala comuna cu variatii semnificative intre barbati si femei”.

De ce sa ne injuram, domnul Tuca? Eu stiu, matale stii, stie si audienta ca am bonanizat cu totii in viata noastra aceasta pacatoasa, si tare sunt curios cati au zis asta la prima spovedanie, sau cati o vor spune la ultima? Acum ca ne-ai facut rame, onanisti si esentialmente spurcaciuni, dejectii ale societatii care cauta cu orice pret sa li se vada lor buricul pe Internet, ce-ar fi sa citesti matale niste bloguri care sunt….interesante? Ia da matale google Levitt, sau Becker, sau Posner. Doar trei. E suficient. Cred ca parerea despre rame va fi pe veci amendata in vocabularul lu’ matale, domnul Tuca. Si daca facem logging si bonanism, sau blogging si onanism, e pentru ca avem cu totii dreptul constitutional la a ne exprima opinia. Iar daca opinia noastra e o constanta a prostiei, si imbecilitatii de care dumneata te razi, domnu’ Tuca, ar fi cazul sa plangi, domnul Tuca pentru ca esti la acel zid de pseudo-educatori care au format generatia ‘89. Au 18 ani acum, domnul Tuca, ei sunt ramele de care razi? Ei sunt onanistii pe care ii dispretuiesti?

Pe mine ma scuzati, am facut bataturi in palma….

G.

5 Vote
mutsunake | de bun simt, de prin presa, mutsunake | Comments (18)

Stiri din Romania

May 8, 2008 – 6:41 pm

Va jur ca nu e facatura. Captura a fost luata de mine de pe site-ul faimoasei iRealitatea la ora 11:40 EST (ora Romaniei 18:40) si este mult prea mishtox ca sa nu v-o arat si voua.

Voila!

0 Vote
mutsunake | de prin presa, de ris, mutsunake | Comments (8)

Matinala

May 8, 2008 – 3:57 pm

Acum realizez ca lectura asta nu merge inainte de cafea. Stai sa modific la sfarsit.

In dimineata asta mi-e frica sa scriu. Stau, cu angoasa ca promoroaca pe sprancene, si-mi recapitulez subiectele care ar putea sa-mi provoace o reactie, oricare, sa ma scape de dilema alegerii pe care rareori o vreau. Vreau sa scriu despre ce vreau, fara sa fie nevoie sa aleg. De cealalta parte, nevazuti, sunteti voi. Ia sa vedem ce-a mai scris. O sa va placa, n-o sa va placa? Si ce daca nu va place? Daca nu va place voua, poate le place altora? Si daca nu-i place nimanui ce ma fac?

Din fericire, aici nu exista nimanui. Intre mine si cadranul mic in care scriu sta doar o masa de aer relativ proaspat, si praful de pe tastatura care se ridica usor, in valatuci cvasi-insesizabili, in timp ce mainile au preluat controlul si acum bat cu o frecventa de doua litere pe secunda. Da, stiu. Scriu repede. Hai sa ma laud si eu cu ceva. Scriu foarte repede dar cu greseli. Gandesc foarte repede, dar cu greseli. Nu greselile astea ma deranjeaza, pana la urma gandurile eronate nu vor fi transpuse niciodata in vorba iar vorbele scrise pot fi corectate dar cuvintele aruncate nu vor putea fi niciodata luate inapoi.

Stiu, in parte, de ce mi-e frica sa scriu in dimineata asta. E chemarea strabunilor. Ca in romanul omonim a lui Jack London. Agresivitatea latenta in care, odata pornit, nu te mai opresti pana cand n-ai umplut de respect fiecare om pe care ai apucat sa-l “cunosti” in acest Neverland care e Internetul. Suntem prieteni cu totii aici. Noi ii citim pe ei, ei ii citesc pe altii. Ne cunoastem. Nea Gigi. Base. Geoana. Ilici. Toti suntem prieteni, suferim impreuna si in acelasi timp cand “unul” nu-i prezent il barfim dramatic cu cei ramasi la masa. Hai, nene Base, mai zi-ne matale cum is tampiti handicapati imbecili retardati baietii aia, ca toti in lumea asta-s idioti fara doar de matale si mine care-i judecam, ni-i adjudecam, si ne vom fi lepadat de ei ca Petru de trei ori pana la cantatul cocosilor.

Ma sperie. Ideea ca, in 2008, marea moneda electorala va fi “incompetenta” ultra-rafinata, dublu-distilata, nu doar incompetenta profesionala dar si incompetenta umana. Sa-i decadem din drepturi! Ei de fapt nu exista, sunt doar pionii, papitoii, marionetele unui sistem stiti-voi-de-care ca doar zilnic va uitati la el. Pe voi nu va supara ca ce-ar trebui sa fie o sursa de decontaminare sociala, adica presa (nu sunt naiv, presa contamineaza oriunde in lumea asta dar, pe de alta parte, ca antemergator moral presa e si un decontaminator prin triangularea surselor, independenta de putere etc)…presa romaneasca a devenit un “politician cu acte’n regula”? Noroi? Check. Imbecilitate? Check. Oamenii care judeca oameni, si din a caror judecata reciproca trebuie sa rezulta o intelegere dialectica si o reflectie critica nu fac altceva decat sa isi ascuta foarfecele, cutitele, satarele pentru executia vreunui berbecut mai fraier care nu va fi stiut sa se fereasca din calea masinariei infernale de carnati. Oh, si stiu ca acum un an am luat apararea jurnalistilor. Si stiu si de ce le-am luat apararea, dar uite hiatusul schizofrenic care-mi apre din ce in ce mai prezent in politica editoriala de ziar e ca nu “mintea” se vinde ci “corpul”. Desnudati de proprietati intelectuale ca dreptul la intimitate, sau nevoia de cunoastere, sau obligatia la formare educationala, oamenii care se perinda pe prima pagina a marilor titani ai rotativei sunt un fel de vaci voluptuoase care vin sa-si desfaca pulpele in fata congresului de zoofili. Sa ne violam asadar conducatorii. Sa ne sodomizam leaderii. Sa ii pocnim cu cravasa pentru ca mai apoi, cu dunga de sange cazand pe obraz sa ne ia in brate si sa-si intoarca, in al ultimul ceas, dragostea catre cine o merita. Noi. Alegatorul. Corpus christi.

Iti marturisesc asadar ca mi-e frica sa scriu in dimineata asta. Nu de alta, dar scrisul e un fel de cancer metastatic, folosind parghiile existente poti crea muguri cancerigeni in creiere aparent sanatoase, poti disemina o idee care va face vlastari in bordeie departe, unde nimeni n-ar fi gandit asa daca n-ar fi existat “elementul subversiv”. De aici vine, printre altele, tentatia la cenzura. Nu ganditi ce va vine voua. Ganditi ce ne vine noua. Pai sa nu-ti fie frica sa gandesti? Iar eu cand gandesc obisnuiesc sa si scriu ca sa imi pastrez iluzia ca atata vreme cat tac totul imi ramane posibil. E doar un exercitiu de schimbat biletele intre mine si voi, in care ne soptimi aproape imperceptibil ca nu ne convine, ca profesorul e batran si nu spune absolut nimic nou. Dar nici c-am vrea sa fim in locul lui. Sa ridice mana de-aici cine, daca ar fi sa faca rocada, s-ar vedea legislator sau ministru sau oricum politician de circumscriptie. Eu nu. Nu e vorba ca as fi incompetent. Dimpotriva. As fi bine intentionat. M-as implica. As apleca urechea la ofurile poporului. Le-as asculta doleantele. Da, am inteles, ulei si orez si mai multe autobuze. Suna logic. Suna simplu. Economia in politica e insa mereu un deficit in gestiune. O gaura. Te trezesti ca-ti lipsesc trei chile de ulei. Ai prea mult orez si prea putine autobuze. Cum m-as simti eu sa vii tu, care ai ridicat mana ca nu vrei sa fii politician, si sa-mi spui: “esti de cacat, buldogu’ lu’ cum il cheama, sugatoru’ de apreschiuri a lu’ adjunctu’ de la judeatana’ de partid”? M-as simti rau. M-as simti rau daca as fi nevinovat. Pentru ca daca as fi vinovat de toate astea nu m-as simti vinovat deloc. Pentru ca n-as avea deficit in gestiune. Iata realizarea mea. In relatia amoroasa dintre politician, politician si marele public exista intotdeauna o curva deghizata. Se zice ca ar fi de obicei unul dintre cei doi politicieni. Eu cred ca de obicei curva e marele public. De cand cu Nero si “painea si circul” marele public e o curva deghizata. O data la patru ani ni se cere parerea. Din asta eu inteleg ca trei din patru ani chiar nu suntem intrebati nimic. O data la cinci ani ne alegem conducator. In restul timpului suntem condusi. Ne convine, nu ne convine, vedem fascisti verzi pe pereti si denuntam, precum curva neplatita, ca e clientul curvar (sic!) rareori am vazut pe cineva care sa duca pana la capat o discutie centrata pe problema fara sa scape boii in lucerna cu “de fapt, domnul X sau Y sunt niste magari, niste imbecili, n-ai ce discuta cu ei pentru ca au coeficientul de inteligenta a unui macac lobotomizat!”.

Ce perversiune. Ce satisfactie perersa sa-ti pierzi fraul si prohabul in agora, si sa fim toti precum un card al orbilor intr-un tablou de Bruegel, indreptati de unul care i-a pacalit ca vede catre prima rapa in care vom colcai, asteptand adevaratii viermi.

Acum realizez ca lectura asta nu merge inainte de cafea. Stai sa modific la inceput.

Deci acum stii.

G.

1 Vote
mutsunake | mutsunake, reflectii | Comments (1)

cine trec primul?

May 8, 2008 – 11:12 am

M-am plictisit sa va tot spun cit de prost am inceput, de ieri, sa conduc. Azi am mers mai bine pe stradute, dar am avut probleme cu “cedeaza trecerea”. Mi se parea, cred, nedrept si frustrant ca tooooti ceilalti sa aiba prioritate intr-o intersectie, pina si pietonii, numai eu nu! Asa ca am ajustat nitel conceptul de prioritate si am cam speriat un domn suficient de beat ca sa aiba reflexe intirziate (s-a speriat si a cazut secerat de pe trotuar pe spatiul verde, din fericire, dupa ce eu am trecut).

Fiindca orice incepe prost are tendinta de a se inrautati si in general e musai sa se sfirseasca mai prost decit te asteptai, iar m-am inclestat pe covrig precum surubu-n menghina si daca luam o mina de pe volan ca sa semnalizez sau ceva, se misca si masina spre directia miinii ramase-n inclestare, cu care inevitabil coteam spre directia opusa semnalizarii. M-a claxonat un nene azi de m-am inrosit brusc de rusine, ca omul n-avea nici o vina sa-i iasa o toanta in cale dis de dimineata. Am inspirat adinc, i-am dat dreptate instructorului care ma dojenea deja pe un ton exasperat si enervat, si am purces mai departe.

Alta intersectie, de data asta eu aveam prioritate, numai ca eu nu am vazut semnul. Un domn sofer de tir din stinga (de pe drumul secundar) s-a prins ca-s gisca si mi-a luat fata. Incintata ca am nimerit frina si nu i-am ranit remorca, dupa ce mi-a trecut fiorul de groaza si mi-a fluturat in ochi imaginea mea turtita de un tir, mi-am mai revenit oleaca si am mers cit de cit acceptabil. Urmatoarele 3 intersectii le-am abordat cum se cuvine, m-am asigurat, am acordat prioritate cf marcajelor, am cotit cu a doua, am oprit la trecerile de pietoni, n-am mai bruscat schimbatorul samd.Ma simteam iar sigura pe mine, linistita, cu sentimentul ca nimic nu se poate intimpla fara ca eu sa il prevad, preintimpin si intimpin.

Urma sa abordam iar aleile, de data asta cele dinspre Romancierilor. Am simtit ca ma crispez, instructorul s-a prins si el. N-a fost cazul, pe alei m-am descurcat mai bine decit ma asteptam eu, sau el. Asteptam insa finalul a la Murphy, care insa n-a mai venit. Mi-a zis sa parchez “dupa tiru’ ala din fata” iar eu am parcat la vreo 20 de metri de el, ca nu ma induram sa pun frina. Se poate consodera ca am sfeclit-o si pe final, desi ma asteptam sa efectuez ceva mai spectaculos, gen acrosaj, urcat pe bordura, frinat brusc, calcat ciinele din lesa care se caca pe carosabil etc etc. Erau nenumarate posibilitati.

Or eu devin un conducator auto foarte bun si cind conduc prost, ori ingerasul pazitor a zvirlit de doua ori din bagheta si a tunat catre ghinioane: mai lasati-o mai sa respire, ca e bruneta natural :D

*****

Cum ar fi sa stai la semafor si mincarea sa vina spre tine, adusa de un domn in tricou? As fi vrut sa-mi vina mi e ideea asta. Sper doar ca nu e o gluma: comenzi in trafic. Lol, mai.

1 Vote
andreanum | andreanum, corespondenta din linia intii, de-ale omului | Comments (9)