headermask image

header image

Despre Hitch, despre cancer

July 28, 2010 – 10:55 PM

Vestea ca unul dintre scriitorii mei favoriti, Chris Hitchens, se lupta cu cancerul esofagian, m-a luat pe nepregatite. Cred ca lumea, in 2010, are nevoie de oameni ca avatarul lui Payne, omul care a iesit sa spuna, raspicat, ca Dumnezeu nu e maret. Pentru asta, dar si pentru convingerile lui de stanga, a fost ridiculizat adeseori. S-a ridicat deasupra detractorilor cu eleganta literatului care, la orice moment, si fara vreun efort de-a-si justifica optiunile sau convingerile, poate sa raspunda cogent, si sa ridice constiinta semenilor fara a-i transforma obligatoriu in prozeliti. Hitch a polemizat cu multi; atunci cand de exemplu Dan Dennett a suferit un infarct in urma cu ceva vreme, si prietenii ii spuneau “multumesc lui Dumnezeu ca esti viu” (thank God you’re alive), Dennett a replicat nu, multumesc bunatatii umane si-a dorintei de cunoastere, si-a curiozitatii raspicate de-a cerceta ce exista pentru ca stii ca exista ceva dincolo de val, deci “thank goodness”. Limba romana din pacate nu poate surprinde aceasta subtilitate. Acei oameni care au polemizat cu Hitch vin acum si spun ca e in regula, stim ca a lovit in multi pilari sacri ai lumii in care traim, in mod notoriu maica Tereza, sau Ratzinger a la Papa Benedict, sau arhiepiscopul de Canterbury, dar ne vom ruga pentru dansul.

Despre cine spune ceva ruga? Despre obiectul ei, despre histrionismul unora care n-au stiut decat a-si exhiba pornirile triumfaliste, dar nerezolvat oedipiene, asupra unuia care a stiut sa le intre in templu, si sa le darame idolii? O limba aspra, si definitiva, precum a lui Hitch care a observat ca Biblia e un prim draft de explicare a Universului deci condamnata la a fi si cea mai proasta explicatie, sau ca timp de 3 milioane omul a trait, probabil, inafara notiunii de “Dumnezeul bun, omniprezent, omniscient”, luptand si murind de foame, la indemana pradatorilor si-a bolilor care l-au decimat pana la faimosul “gat de sticla” in urma eruptiei vulcanului Toba, sigur nu a facut multi prieteni. In Collision, dezbaterea lui cu Douglas Wilson de anul trecut transformata in DVD transformata in dialog 101 in duologie teism – antiteism, Hitchens remarca, pe o strada aglomerata din New York, intr-o dimineata umeda, ca nu se simte bine daca nu-l injura cineva pana la pranz. Observa asta constient fiind ca si in animozitate exista un gen de camaraderie, anume una a oamenilor care te citesc pentru ca au nevoie sa critice ceva, sau un punct arhimedic de la care sa-si intareasca sistemele ocluze ale unei vietii doar aparent “liber cugetatoare” cat mai degraba cu ochii larg inchisi, a la Kubric.

Unii se vor grabi sa vada in cancerul esofagian al lui Hitchens un semn al maniei divine. Ce nebunie. Si ce semn de alienare mintala. Evident pe om l-ar fi putut lovi masina, sau s-ar fi putut inneca cu o maslina, dar in simfonia detractorilor asta tot un semn de interventie “de sus” ar fi fost. Asta din partea unei cateogrii sociale extinse de proferatori ai zicalei “iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”. Dar cum pe nimeni nu vexeaza acest paradox intens, anume hai sa ne iubim dar moarte paganului, si bine i-a facut Doamne Doamne ca l-a izbit ca pa amalehiti, va fi un efort intens, si in cele din urma inutil, de a corija acest plastron al lumii. “Cineva” poarta vina pentru acele lucruri de care ne delimitam ca inteligenta. Apa care curge la robinet, puiul care se fabrica direct la caserola, piureul care se face din cutie (si nu din cartofi), si cancerul care e blestemul unui Dumnezeu care cu siguranta se ocupa cu o dreptate cosmica dar si cu anaplazii ocazionale. Hai sa stabilim insa niste adevaruri, plecand de la Hitch. Omul a baut ca un scotian in calduri; a fumat ca un cosar chiar si atunci cand campanii furibunde de informare au venit sa ridice, similar lui insusi, constiinta asupra unor practici nesanatoase. Si le-a asumat, iar travaliul prin care trece acum ma indoiesc ca-i va fi mai usor contempland frumusetea vreunei cascade, precum Francis Collins dupa secventializarea genomului uman. Indubitabil, insa, poate se va opri asupra proprie-i observatii, in urbi et orbi, cum ca nimeni, de-ar fi ultimul, nu si-ar dori sa dispara celalalt dintre practicant, si dizident religios. Macar pentru faptul ca incurajam diversitatea, si ca din diversitate, spune Darwin, vine speciatie, si vine progres. Este una dintre lemele mai putin intelese, anume ca momentul la care apare o specie noua intreg lantul trofic se afla la momentul cel mai vulnerabil. Aidoma, cand un mare intelectual e pus in fata marii lui mortalitati cei dimprejur au optiunea de a-l celebra, sau sa-l martirizeze in feluri nebanuite prin demonizarea lui.

Primadona inca nu a cantat, sper din suflet ca Hitchens sa invinga intr-o lupta cu granite clare de reusita, si ca autobiografia lui recent lansata sa nu fi fost una cu titlu premonitoriu.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake | Comments (1)

lumea pe nevazutelea

July 23, 2010 – 10:12 AM

Probabil ca multi dintre voi, care mai citit bloguri (gugaliti Magnumize your senses si gasiti zeci de pagini), ati aflat ca in aceste zile se desfasoara un eveniment-promotie organizat de agentia la care prestez (McCann Erickson Group) pentru inghetata Magnum. Cititi voi despre asta, eu nu vreau sa fac reclama evenimentului din care fac parte, desi credeti-ma ca merita. Eu vreau sa va vorbesc despre lumea nevazatorilor.

In intunericul deplin din… sala de degustare sa-i zic, ospatari si ghizi sunt doi nevazatori, Loredana si Cosmin. Prin ei am avut ocazia sa arunc o privire, ce ironie, in lumea lor, in care totul e sunet, pipait, gust si miros. Doar atit, desi ei au in plus simturi de care noi astilalti nu avem habar. O lume cu care noi, astia asa zis normali, in sensul ca avem mai mult sau mai putin toate simturile active, interactionam putin spre deloc. Am aflat de la ei lucruri de care nu aveam habar. Ce stiam despre nevazatori pina saptamina trecuta? Ce stiti si voi: ca se ocupa cu masajul, cu confectionatul de umbrelute de cocktail, ca au un sistem de scriere cu puncte si ca pentru ei s-au instalat semafoarele cu sonor si covoarele alea portocalii cu striatii si puncte in relief. Mai stie cineva ceva in plus?

Cu ocazia acestui eveniment, anume degustarea unei inghetate Magnum pe intuneric, in bezna totala, cu lingurita si ajutindu-te doar de un servetel, am trait si eu, citeva minute, senzatia pe care ei o au de-o viata. Asa cum ei sunt nesiguri pe lumina intr-un spatiu nou, asa si eu, in intuneric, eram dezorientata ca atunci cind noaptea cade curentul si trebuie sa caut luminarea sau o bricheta si, desi stiu unde sunt, ma lovesc de toate mesele si scaunele si usile pina ajung la ele. Niciodata pina acum, insa, nu am mincat pe intuneric. In cel mai rau caz o lampa cu petrol in copilarie sau o lanterna in vacantele cu cortul, dar in bezna totala… nu. N-am avut niciodata frica de intuneric, dar trebuie sa recunosc ca ma inspaiminta o viata intreaga in bezna.

Ca sa inchei discursul despre experienta asta, va spun ca puteti veni oricind sa “vedeti” cu ochii vostri cum e sa fii pentru citeva minute nevazator si sa vezi cu miinile si limba. Garantat inghetata sau mincarea astfel servita va avea alt gust decit atunci cind o primesti in bol frumos decorata sau cind o lingi de pe bat.

Loredana este nevazatoare total incepind din clasa a 2-a. Acum are in jur de 35-40 de ani, e maritata cu un nevazator partial si au impreuna o fetita, Andreea, care vede foarte bine. E unul dintre cei mai decenti si mai muncitori oameni pe care i-am cunoscut, facind cu entuziam mai mult decit i se cere. Cu greu si foarte emotionata m-a intrebat daca pot sa-i dau o inghetata pentru fetita ei, care o asteapta in fiecare seara sa-i povesteasca cum a fost la “slujba”, ce vedete au mai venit, cu cine a mai vorbit. Lore facut atletism in “tinerete” (zic tinerete fiindca nevazatorii se pot pensiona dupa 10 ani de munca), e acum pensionara si face masaj terapeutic, nefiind omul care sa stea sa astepte pensia nefacind mare lucru. E o farima de om, micuta si aparent fragila, imi povesteste care este programul ei zilnic: gateste pentru familie, face piata, spala, calca, face curatenie, asculta audiobook-uri si radio-ul, vorbeste la telefon, duce copilul la sala de sport si la scoala, de unde o si ia. Toate astea par atit de… obisnuite, nimic special, poate mii dintre noi avem acelasi program zilnic. Iar daca noi ne orientam cu ochii, ea se orienteaza cu miinile, talpile, toata pielea corpului, auzul si, cel mai important, memoria. Am constatat cu uimire ca inainte sa-i spun eu ca in spatele ei e un perete, ea l-a simtit. La fel cum a simtit ca in camera e lumina, ca mai suntem inca 2 oameni, desi nu vorbea nimeni. In citeva minute s-a obisnuit cu spatiul, stie unde sunt trepte, unde praguri, unde draperii, unde scaune si mese si se strecoara usor, ocolind obstacolele. Vorbeste frumos, calm, e mereu vesela si bine dispusa, chiar si atunci cind e rupta de oboseala. Cit dureaza evenimentul nostru nu stau o clipa nici ea nici Cosmin, conduc oamenii la mese, serpuind printre draperiile de catifea, ii tin de mina, le spun unde sunt pragurile, unde e scaunul, unde e lingurita asezata pe masa, fac glume cu cei care par incordati si dau senzatia de siguranta tuturor: sunt aici, nu te teme, te conduc eu, o sa vezi ce mult o sa-ti placa, daca ai nevoie de ceva sunt aici, nu te parasesc. Nimeni pina acum nu si-a permis sa faca misto de ei sau sa se comporte golaneste, cum fac de exemplu pustii cu hostesse-le, vazatoare :) Respectul pe care il asteptam cu totii, dupa care tinjim atit, ei il primesc fara sa-l ceara.

Cosmin, celalalt ghid al nostru, tot nevazator, e mai tinar decit Loredana, are vreo 29 de ani si e… tipograf. Lucreaza pentru ANVR (asociatia nevazatorilor din romania), tiparind carti in braille. Mi-a promis ca astazi, cind ne vedem la Van Gogh (gazdele noastre, un restaurant tres chic din centrul vechi, pe care nu cred daca e bine sa-l ratati vara asta :) ), ca aduce cu el o foaie tiparita in Braille si poate invat si eu sa citesc :). A, daca nu stiati, pe cutiile medicamentelor sunt inscrise denumirile si in Braille, in ignoranta mea credeam ca punctele alea sunt vreo stantza din fabrica. A facut judo, ii place, ca si Loredanei, la bowling (wow) si tot de la el am aflat ieri ca exista un sport pentru nevazatori, o specie de fotbal care se cheama golbal (cred ca am retinut corect), in care mingea e putin mai grea si are in ea un clopotel. V-ati fi imaginat vreodata? Si exista campionate de golbal si participa multi nevazatori. Cosmin, spre deosebire de Loredana, a calatorit foarte mult in toata Europa. Ar fi mers in mult mai multe locuri, daca bugetul i-ar fi permis. Invitatii se primesc la asociatie de peste tot, dar banii sunt putini, din pacate. Tipograf fiind, are acces la foarte multe carti, e mai cultivat decit multi dintre colegii si cunostintele mele si are o memorie excelenta, ca si Loredana. Daca e ceva pentru care ii invidiez, e memoria. Retin zeci de pagini, carti, informatii, in timp ce eu car dupa mine o agenda in permanenta, ca sa nu uit cumva ceva. Cosmin e mai infipt, iti spune direct daca are nevoie de ceva, e om dintr-o bucata. La fel de muncitor ca si Loredana, nu se plinge niciodata ca e greu, ca e prea cald sau ca e prea mult de lucru. Atunci cind se va deschide la noi, in toamna, primul restaurant Dans Le Noir, in care se va minca un intreg meniu pe intuneric, va lucra acolo. Deja cei care deschid restaurantul l-au contactat, prin asociatie, si el a acceptat slujba. Cind voi avea informatii, o sa vi le spun, iar detalii despre cum e sa maninci in bezna va poate da Mutsunake, care a fost intr-un astfel de loc in Montreal.

Cred ca as putea sa va vorbesc despre ei inca vreo 10 pagini, dar m-am lungit suficient. Nu uit sa va povestesc si despre vacanta, dar m-a entuziasmat mai tare acest subiect decit insula-plaja-mare-mincare-ferryboat-ruine. Poate pe alocuri am fost repetitiva, dar cred ca este primul post din anul asta in care am stiut de la inceput ca trebuie scris.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
andreanum | andreanum, culinar, de gindit, imi place, laifstail de capitala | Comments (14)

Suicidologie: alternative la internarea nevoluntara

July 23, 2010 – 8:11 AM

Dezbaterea privind suicidul in Romania, saptamanile acestea, a alunecat in deriziu si in ridicol. In pofida incercarilor noastre, indeosebi ale lui Eugen (dr. Hriscu), de a ramane o voce de ratiune in mijlocul istericalelor, zgomotul de fond ramane mai puternic ca niciodata. Ma simt motivat sa aduc contributia mea aici, in speranta ca vorbele pot ajunge mai departe.

S-a pus problema, si eu la randu-mi am clarificat in presa, ca ideile de sinucidere sunt o urgenta medicala pentru ca pun individul la risc vital, adica poate sa moara de pe urma acestei boli. De obicei, cand cineva are o urgenta medicala sau chirurgicala, ramane totusi la latitudinea lui daca vrea sa si-o trateze. Refuzul de a primi tratament medical din diverse considerente e posibil, el poate semna ca nu doreste tratament si-apoi merge si muri in pace la el acasa daca asta prefera. Aici ar fi o paranteza de facut daca, prin neglijenta sau ignoranta, individul nu se angajeaza tot intr-un gen de comportament suicidar, dar n-am sa vorbesc de aceste cazuri foarte particulare, ci ma rezum doar la a compara refuzul internarii pentru o hipertensiune maligna, sa zicem, in raport cu o tentativa de suicid in desfasurare. Medico-legal lucrurile sunt nuantate de legea sanatatii mintale din 2002/ 2006, asa cum explica si Eugen pe site-ul lui.

Am sa adaug, insa, la ce spune el, cateva lucruri care tin de realitatea din Romania, una pe care au observat-o si comentatorii lui, anume ca internarea nevoluntara in Romania nu functioneaza cum trebuie. Tu poti sa vrei sa iti internezi apartinatorul bolnav cu idei suicidare si medicul de garda sa iti refuze acest drept din motive diverse, si adeseori aberante. Uneori e o situatia administrativa, si sa vrea nu are unde. Spitalele de psihiatrie din Romania sunt, in buna masura, aglomerate pana la refuz cu persoane care nu ar trebui sa fie neaparat acolo, si asta pentru ca tot sistemul nostru de asistenta de sanatate mintala cronica e prabusit in tsarana; alternative private nu exista; si acesti oameni practic institutionalizati, care nu au unde merge raman langsam internati pe dosare care acumuleaza mii, si mii de pagini. E ceva intrinsec bolnav in psihiatria romana tertiara, de spital. Alteori insa e o greseala din partea medicului si-aici, daca oricui ii este refuzata internarea, acel cineva are de facut un singur lucru, si-acel lucru nu e sa se certe. E nevoie sa ii ceara medicului un act pe care acesta sa-si puna parafa si motivele refuzului internarii. Stiu ca nu sunt sanse fantastice ca lucrurile sa mearga atat de neted in astfel de situatii, dar e de obligatia familiei macar sa ceara acest document care i se cuvine.

Ce te faci insa cand ai avut toate bunele sperante, te-au invatat Diaconu si Hriscu pe Internet cum e bine sa-ti duci ruda suicidara la doctor si numai bine ca doctorul te-a dat pe usa afara? Cu siguranta in acel moment noi picam de fraieri iar sugestiile noastre nu doar ca nu au ecou, dar nici finalitate pentru ca dincolo de experienta amara a “spitalului” n-ai castigat nimic, decat poate si mai multa rezistenta din partea persoanei in detresa, care tot vrea sa moara, care tot ameninta ca se omoara. Ce e de facut?

Nu exista un ghid standardizat de interventie pentru astfel de situatii. Vedeti voi, americanul si canadianul cand si-au facut praxis-ul pe suicid nu s-au gandit la tarile lumii a treia, ci la sisteme unde internarile nu sunt refuzate. Exista insa o suma de evidente empirice venite pe canale mai mult sau mai putin oficiale privind resursele de care ar trebui sa dispuna familia in astfel de situatii, un  ”kit” de urgenta pentru suicid care sa plece de la realitatea de teren. Si aici rog cititorul sa fie foarte atent, pentru ca am sa revizuiesc cateva adevaruri despre comportamentul suicidar care merita luate in seama.

Primul mare adevar este ca, daca individul nu a mai incercat niciodata sa se sinucida, dar stim ca vrea, sau s-a oprit deja din desfasurarea actului suicidar printr-o anumita metoda, suntem in mijlocul situatiei de mare volatilitate. Evident controlarea mediului inconjurator e de maxima importanta, dar nu pot sa accentuez destul cat de important e controlul accesului la metoda. Accesul la metoda nu e o masura curativa, ci limitativa, si discret familia poate sa securizeze cutitele, franghiile, substantele toxice din casa etc. Majoritatea sinuciderilor completate in Romania se petrec fara sa fi incercat cineva sa controleze accesul la metoda, deci e de bun simt sa anticipezi ca o astfel de masura ar contribui la o ameliorare a situatiei. Ca o nota de subsol la acest paragraf e iarasi cunoscut ca, in cazul particular al celor cu antecedente de tentative de suicid, exista o corelatie, post-scriptum, intre prima lor tentativa si ultima ca metoda. Ei de obicei mor de pe urma unei variante “perfectionate” initiata fie la prima, fie la cea mai severa medical vorbind tentativa. Accesul la metoda trebuie concentrat pe astfel de mijloace.

Al doilea mare capitol care tine de familie ca intervenant in cazurile de suicid este sa tina aproape in continuare de medicul psihiatru curant si sa primeasca feed-back in dinamica de la acesta privitor la evolutia situatiei. O internare refuzata nu e un capat de drum, ci o solutie nefericita de etapa. Detresa psihologica in care se afla individul nu se rezolva de la sine putere, dimpotriva, o aparenta ameliorare poate adeseori prefigura iminenta tentativei, starea de “beatitudine” fiind una caracteristica zilelor premergatoare unei tentative de mare altitudine. Cei care au in familiile lor suicidari pe care i-au asistat prin una sau mai multe tentative ca gest de salvare spun ca de maxim ajutor a fost sa aibe medicul pe “linia scurta”, ambulanta sau in orisice caz un serviciu de transport de urgenta la dispozitie, si un minim de cunostinte de prima interventie la dispozitie. In cazul ingestiei polimedicamentoase, de exemplu, stimularea varsaturii e mult mai eficienta in cele mai multe cazuri decat carbunele activat, sau carbunele medicinal, sau laptele care – in popor – zice’se ca ar intarzia absorbtia substantelor. Chiar daca pentru unele medicamente acesta e cazul, la altele nu functioneaza. Aplicarea garoului in cazul plagilor taiate/ intepate cu buna-stiinta e iarasi o masura care poate fi aplicata de la inceput; cunoasterea regulilor de CPR si resuscitare de baza amelioreaza sansele de supravietuire la locul incidentului. Drumul catre spital trebuie sa fie scurt, si familia trebuie sa inteleaga ca o tentativa de suicid in desfasurare, post-fapta, nu se aduce la psihiatrie ci la camera de garda in serviciul UPU, primiri urgente, pentru ca viata este la risc.

In al treilea rand, si imi asum aceasta parere, implicarea in ecuatie a diferitilor sarlatani, bioenergeticieni, aplicatori de cataplasme, terapeuti, naturopati, calugari, duhovnici, vecini cu experienta e nefericita, nu ajuta ba chiar poate contribui la adancirea detresei. Daca n-ar fi vorba de suicid, ci de o colica renala de exemplu, ma indoiesc ca familia s-ar gandi sa cheme duhovnicul sa citeasca de pietre la rinichi (desi mare e gradina Domnului). Dar asa, si pentru ca indeosebi biserica si-a asumat acest rol de dictor in privinta bolii mintale (desi n-are ce cauta acolo), ne aflam ca medici intr-un slalom cu panta alpina atunci cand oamenii, din dorinta de bine si pentru ca lor li se intampla adeseori “marea criza a vietii”, cheama preotul acasa. Preotul acasa poate adanci credinta individului, aflat in ambivalenta pre-tentativa, ca locul lui e cu dreptii. Daca familia tine neaparat sa se roage, pot sa o faca impreuna in locurile “special amenajate”. Cititul diverselor capitole la peretii apartamentului sau locuintei reprezinta incursiuni in ne-natural care cristalizeaza sistemul si-asa la limita realitatii al individului. Insist, ce salvaza omul de la moarte in suicid e testarea continua, neintrerupta, si nemijlocita a realitatii.

Am, la final, un cuvant de zis pentru eventualitatea complet nefericita in care, independent de eforturile tuturor celor implicati in interventia de suicid, persoana completeaza tentativa si moare. Ce nimeni nu a mentionat pana acum, dar nimeni, e ca toti membrii familiei largite, deci in medie 6 – 10 persoane, dar si cei din anturajul proxim, colegi, prieteni, parteneri de munca, traverseaza in lunile urmatoare o detresa similara care poate precipita, prin contagiune, o criza suicidara (si) la acestia. Este nevoie, chiar daca e greu, ca familia sa caute sprijin pentru postventie intr-o astfel de situatie. Trebuie sa discute cu echipa psihiatru-psiholog -lucrator social posibilitatea unei interventii fie la domiciliu, fie la cabinet pentru fazele timpurii ale doliului. Romania nu are postventionisti, din pacate, dar sunt(em) cativa care am avut, si avem contact cu astfel de situatii. Este drept ca aici ne ajutam foarte mult de colegii psihologi care fac o treaba buna in a naviga sentimentele acestor familii in fata cataclismului trecut. Nu este evident pentru psihiatru, in general, daca in astfel de situatii persoanele la risc ar trebui medicate ‘profilactic’. Ceea ce stiu e ca multi se auto-medicheaza spontan, si de cele mai multe ori gresit, cu distonocalm, extraveral, rudotel si alte minuni care au ramas in cugetul romanului de cand se vindea “Agenda Medicala” la tarabe, si-atunci gandesc ca e rezonabil ca aceia care doresc suport medicamentos sa primeasca unul cu avizul specialistului psihiatru.

Ca medic, nu imi doresc vreodata sa intre cineva pe usa cabinetului meu si sa-mi spuna, doctore, vreau sa ma omor. In fapt e cosmarul multor colegi de-ai mei chiar bine pregatiti, o zi in care psihiatrul trebuie sa isi arate arta, nu doar pregatirea. Pentru psihiatru ce e teribil de important e sa impartaseasca astfel de cazuri in sistem, sa nu le tina pentru el. Sa gaseasca aliati. Sa colaboreze cu cei dimprejurul lui. Sa caute expertiza, sa ceara intervizare. Psihiatrilor le mor pacienti prin suicid de cele mai multe ori nu pentru ca era “destinat” sa le moara, ci pentru ca in lantul interventional se rupe o veriga, uneori devreme, alteori tardiv, si trebuie sa o spunem raspicat. Daca sistemul ar functiona, am salva mult mai multi de la moarte, si cu mult mai putine daune colaterale. Psihiatrul e un nod de retea, nu un aplicator de maini magice. Trebuie, la randul lui, sa aibe acces rapid la pacient, dar si la politie, la urgentistul care preia cazul, la un aliat din familie al carui nume si telefon trebuie sa-l aibe, la dispatcher-ul de ambulanta, la psihologul cu care lucreaza pe caz, iar in caz de precipitare al lucrurilor sa aibe o intelegere de principiu cu pacientul lui ca va lua toate masurile pentru prezervarea vietii acestuia. Psihiatrul nu are voie sa fie indisponibil pentru pacientii lui suicidari, desi e nevoie si aici de granite si de clarificarea lor in relatie. Toti pacientii mei cu idei de suicid stiu ca imi doresc sa ma sune daca detresa lor s-a adancit. Toti apartinatorii lor stiu ca ma pot suna daca observa ca detresa persoanei dragi lor s-a adancit. Sapte zile pe saptamana. 24 de ore din 24. In experienta mea recenta orele cele mai grele sunt ale diminetii si atunci le recomand sa fie mai atenti, in intervalul orar 4 : 12 a.m., cand datele arata ca se petrec majoritatea tentativelor grave. Pentru ei, si pentru mine, eu n-am voie sa bajbai in a le oferi solutii care teoretic functioneaza dar practic niciodata. Incerc ca din timp sa stabilesc cu ei “unde” suna la nevoie, cat timp dureaza pentru ambulanta, lucruri practice care lor le confera un sens de “imputernicire” (empowerment) si control al unei situatii aparent incontrolabile.

De suicid se moare, dar nu obligatoriu. Cand psihiatrul intervine, doar prin prezenta lui medicala, sansele de supravietuire ale suicidarului cresc dramatic, cu un ordin de 10 – 20 de ori de magnitudine. E un lucru cunoscut, documentat, verificat in populatii mari. Si insist, psihiatru. Psihiatrul e alfa si omega al gestionarii crizei suicidare. Criza suicidara nu are voie sa nu beneficieze de consult, si interventie, psihiatrica, precoce in evolutia ei. Indiferent de consecintele acesteia, si pentru ca pot aparea colaterale medico-legale uneori solicitate de familie, noi trebuie sa fim acolo. Psihologul nu poate fi chemat la bara, de exemplu, intr-un proces privitor la implicarea lui intr-un caz de suicid. Cel mult poate fi acuzat de prostie sau incompetenta, dar nicidecum nu poate oferi informatii legate de “contributia” lui, pentru ca el nu poate prescrie substante stiute ca scad suicidul, el nu poate lua decizii legate de continenta pacientului agitat suicidar, si finalmente el nu poate coordona eforturile multidisciplinare de salvare a vietii pacientului.

GD

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading ... Loading ...
mutsunake | corespondenta din linia intii, mutsunake, sanatate, sanatate mintala | Comments (9)

Lucruri pe care le vad alergand

July 22, 2010 – 9:11 AM

In munca mea sunt fascinat de redundanta. De repetitii. Da, sunt perfectionist si am si mici momente autiste. Rotile care se intorc, oamenii care fac din nou si din nou aceleasi greseli. Mirosurile care permeaza ziua de maine, neschimbate. Bolile care isi fac loc inapoi in mintile oamenilor proaspat plivite de buruieni numai bine sa dai cu un “alt fel” de solutie de gandaci peste ele. Indiferenta la suferinta. Preocuparea maligna cu contaminarea, cu atingerea, ca si cum nu din atingeri ne-am fi nascut ci din mainile vreunui Pygmalion indragostit de-un bolovan. Alerg. Diminetile – de vreo doua luni  de cand m-am lasat din nou de fumat – alerg. Am descoperit pofta de-a alerga tarziu, ca ardelean ce ma laud ca sunt preferam cel mai adeseori sa merg incet, si daca se poate sa mai si casc gura pe drum. Cu mersul am mai avut ce face ca sa nu pierd toata viata pe distante scurte; dar cu cascatul de gura inca ma mai lupt. Cred ca la asta erau bune si tigarile, ma ajutau sa-mi tin buzele stranse imprejurul unui obiect suficient de rau incat sa fie bun.

Primul kilometru e intotdeauna cel mai frumos. E ca intr-o relatie de dragoste, la inceput faci totul cu pasiune. Iti dezmortesti articulatiile, iti intinzi cutia toracica mai in stanga, mai in dreapta, daca esti femeie impingi un piept, daca esti barbat sugi o burta, si-ti dai drumul in pasi ritmati pe bitumul inca rece al metropolei. Invariabil, la orice ora alerg, am de facut slalom printre pensionari. Acesti pensionari poarta, de cele mai multe ori, plase. Plasele reprezinta o atractie magnetica pentru diversi caini vagabonzi hamestiti care stiu ca intr-ansele nu se afla nimic, decat amintirea mezelurilor trecute, si-a tacamurilor suculente din care n-au mai ramas decat mici striuri de ADN pe iuta. Se uita la mine absenti, uneori mirati, alteori zambitori dar cinici. Cine-o mai fi si dulapul asta care gafaie? N-ar fi mai bine sa se dea undeva la umbra si sa doarma? Sa moara? In fiecare dimineata sunt ingrijorat de cate coase vad in ochii oamenilor de pe strada. E suficient sa te uiti, si totusi fiecare fatalist isi plimba plasa catre un supermarket, catre o statie de tramvai, pe soare sau ploaie pensionarii graviteaza in jurul gaurii negre din propria existenta catre care se duc toate, averi, speranta, insasi esenta vietii petrecute in secluzie, intr-o secluzie mustind a libertate.

Imediat dupa semaforul care ma obliga la un respiro se afla o florarie. Mirosul, mai ales cand ti-ai oxigenat alveolele, e stupefiant. Mi-as dori sa mor intoxicat cu parfum de flori; sa traiesc in schimb in duhoarea asta e cumva la fel de stimulant, putresceina care colcaie din fiecare material organic descompus, amoniacul si compusii de sulf sunt toti pre-rechizite pentru un miros de floare. Deci se leaga. Langa florarie exista, la vreo 50 de metri, un domn care doarme beat pe-o banca. Cred ca acea banca e casa lui, una cu pereti invizibili si o usa de lemn masiv invizibil si-o sonerie care chiar suna daca apesi pe buton, doar ca nimeni nu-i gaseste butonul sa-l trezeasca odata pe acest domn sa-l trimita la o munca la care nu se pricepe, dar care i-ar colora peretii casei poate. Aproape de el, pe-aceeasi parte cu drumul, o frizerie unde la orice moment de zi frizeritele stau afara, sporovaie la tigara, in timp ce nicotina se depune gingas pe unghiile bine vacsuite si pe tenul tencuit si imobil. Fata, sa-ti spun ce-am patit aseara fata. Parfumul ieftin e un al doilea zid olfactiv peste care trec cu indiferenta unuia care produce in masa uree si sodiu, si clor, si sunt sigur ca si in urma mea ramane un zid olfactiv doar ca mai putin ieftin, si mai indiferent pana la urma. Eu nu put a marfa de contrabanda.

Fac o oprire langa un parculet de copii facut pe banii primariei. Din lipsa de alte realizari marete primaria observa, pe-o pancarta, ca a dat (si) bani pe acest parc, deci eterna recunostinta. Nu inteleg de ce gardul e negru, si din fier forjat. Doar e un loc de joaca, nu un tsintirim. Mai lipseau micile cruciulite sau alte modele votive, sa nu uite vizitatorii de unde venim, si unde mergem, unde toti dreptii se odihnesc. Dar asa mai un tobogan, mai un leagan, cred ca de-ar veni insasi apocalipsa in parcurile pentru copii exista zambet si mamici si alti cativa betivi dar parca mai spasiti care fermenteaza in para soarelui deja urcat de vreo doi coti pe cer, un cer vizibil cu dificultate printre fruntile tesite ale blocurilor comuniste. Blocurile comuniste ascund, dincolo de o murdarie sinistra si oripilanta, apartamente renovate unde fiecare, dupa posibilitati, isi reconstituie un mic palat intr-un fagure de putregai, de unde se uita pe fereastra la trecatori. Viata dintre pereti e mai buna decat cea dinafara lor.

Dupa parc parca o iau la vale. De fapt chiar asa se si intampla, de la o elevatie de 12 metri cobor cumva cu mare repeziciune catre piata. Kilometrul trei ma prinde pregatit, demn si aerodinamic, gata sa fac fata barbosului cu cantar electronic care isi face veacul pe alta banca, undeva aproape de semaforul de la Moghioros. Inca mi-e rusine sa ma opresc in dreptul lui, perspirand din toti porii, si sa-i dau un leu si sa-l rog sa-mi certifice competenta in arta slabitului; inca n-am slabit nici un kilogram. Barbosul are un halou galben-maroniu in jurul zonei unde banui ca se afla un orificiu pe unde se alimenteaza. Pe acolo se pierde o tigara puturoasa care reprezinta al treilea zid olfactiv. Ma intreb daca se ridica vreodata de acolo sau vine cineva sa-i improspateze rezerva de tigari si sa-i mai aduca din cand in cand o sticla cu apa. E patrician in propunerea pe care o face lumii, anume mai cu masura, mai suiti-va din cand in cand pe cate un cantar. Ce-ar fi daca n-ar masura doar greutatile lumii? Macar o data ce-ar fi daca ar masura fericirea, sau speranta, sau dorinta de-a fi, de-a face bine? Ma streseaza cu realismul lui, anume ca tot atat de costa indiferent daca esti obez, sau anorexic. Pe langa cantar s-au adunat niste papitsoi de latex care se vand pentru cateva copeici. La nevoie tin loc de partener, si tind sa cred ca in curand se vor vinde ca painea calda.

Sprintez spre kilometrul patru. Ma simt obligat sa o fac dupa ce abia scap de al patrulea zid olfactiv, toaletele ecologice de langa carturi din acelasi parc cum ii zice si pietii. Toaletele ecologice, imi spunea cineva odata, n-ar trebui sa miroasa pentru ca se pun niste pastile care iau mirosul. Minunate pastile, imi spuneam in sinea mea, si trebuie ca foarte greu de gasit pentru ca aici aroma bolboreste, de-a dreptul, in timp ce-ti coboara pe trahee. Nu te ustura, se prelinge. Toaletele puturoase sunt un mesaj bun, de omenie si speranta, au un caracter repelent pentru nesimtitii care au uitat sa-si faca nevoile acasa si astfel, de mila de sila, se vad obligati sa se intoarca inapoi in caz ca-i taie vreo dorinta. Sau sa-si tina respiratia. Cred ca daca te usurezi cu respiratia taiata, si ai adenom de prostata, iti golesti vezica mai bine, are probabil de-a face cu diafragma care coboara si pilierii care storc bine de uretere. Se vede ca avem primar doctor.

Piata miroase a pepeni putreziti. Or asta, or pepenii miros a piata putrezita. Eu tot nu inteleg cum “taranii” care vin sa-si vanda produsele “proaspete” la doritori pot sa suporte o astfel de duhoare. Totul e o gluma de prost gust, ca sa ajungi la gogosari trebuie sa calci, cu grija, printre mici gramajoare de coji de seminte lasate in urma de vanzatorii ambulanti de lubenite care cu aceeasi ocazie intra la dieta de graminee si, pe cale de consecinta, rod tot ce misca. Acest rumegus divers e luat in picioare de o alta ciurda de pasageri matinali care, imperturbabili, privesc ca popa de la mine din sat pe vremuri, la predica, adica intr-un punct fix la zenit, ca si cum acolo s-ar afla Zarathrustra erect. Da-i in ma-sa pe ceilalti trecatori, da-l in ma-sa si pe berbecul ala transpirat, cu privire curioasa si care evita din greu rahatii lasati in urma de cainii comunitari arondati sectorului 6. Cu moartea pre moarte calcand.

Kilometrul patru e ortogon la bucla, adica o fac la stanga si ma tot duc. Trec pe langa un trio de mosnegi care beau spirt indoit cu apa in sticle de bere de-aia de-i fac reclama la televizor. Reclamele la bere, in Romania, sunt odioase, nu doar ca glorifica alcoolismul dar promoveaza si o stare de imbecilitate, de scarnavie a bautului: omul care bea in pauza de masa; pensionarul care-si bea cu brio pensia in compania altor pensionari; prietenii care fac burti pravalinde in timp ce se uita la meci infulecand junk, adica mancare furajata si mai da, mai un un Neumarkt, sau Fulger, sau prietenii stiu de ce. In spatele reclamelor la bere sunt oameni care au facut multe facultati, de la Politehnica la Psihologie la Istorie sau Arhitectura. Nu exista o facultate pentru reclame, senso stricto. A fi BT-ist e o cadelnita in care pica fanteziile consumeriste ale unei comunitati. Daca vrei sa stii de ce se moare intr-o tara, uita-te la reclamele ei. La noi se moare din bere, mezeluri, branza topita si pate de ficat. Ce mi se pare mie curios la acesti mosnegi pe langa care trec, artezianic, e ca nu pot sa bea fara sa-si dea jos pantofii rosi si pe fata si pe dos astfel ca trebuie sa le suport nu doar halena, ci si picioarele cu degetele vesele care dau in clocot in ciorapi de nylon. Din nou fac slalom printre alti pensionari. Pensionarii miros, suspect, mai bine decat multe dintre femeile pensionare. Nu inteleg cum de se intampla asta, dar probabil femeile pensionare muncesc mai mult si pe cale de consecinta perspireaza mai abundent.

Kilometrul cinci e definitiv. Gingasia s-a dus, inca nu scuip sange dar de obicei cam pe-aici imi blestem ideea cretina de-a face sport, persoana pentru care o fac si care doar in 50% din cazuri sunt eu (mai invoc si alti dragi pe care sa-i pot injura pe la vremea asta, de sport si diversitate), ma intreb de ce nu sunt slab in mod nativ sau de ce imi plac cartofii prajiti atat de mult, sau de ce nu mi-as face direct o liposuctie de-aia scumpa, sau chirurgie bariatrica, sau n-ar fi mai bine daca m-as muta in State sau in Canada din nou ca acolo aratam mult mai slab prin comparatie, dar lasa ca si-aici nu mi-e rusine, dintre blocuri mai apare din cand in cand cate o aratare care-mi aduce aminte de Ishiro Honda si cu care, daca ma compar, sunt tanar doamna, sub pieptul de arama. Dar odata depasit acest impas pur psihologic ma vizualizez o capra, un tap, o tanara gazela, un strut fugarit de o sleahta de leoparzi, si ma indrept victorios, si probabil patetic de m-as observa de pe margine, catre stalpii de la coltul strazii unde se afla o toneta de ziare. La toneta, o doamna rubensiana care ma priveste amestecat, undeva intre admiratie, amuzament si spaima. Probabil isi pune problema cat de bune-mi sunt franele, atat de besmetica mi-i privirea. Dar n-am dezamagit-o pana acum, ma pricep la luat curbe si-apoi frumusetea de-abia de-acuma vine.

Racorirea de 1500 de metri pana acasa o fac printre un alt parc, si-o benzinarie care nu pute a petrol, ci tot a amoniac si sulf de sorginte animala. Cu siguranta acest popor ar trebui sa aibe grija mai mult ce mananca. Din fericire trec strada catre floraria mea favorita, alta oaza de verdeata si imbatare a simturilor. O tin niste tigani foarte curati, foarte respectuosi si care, pentru ca sunt client fidel, chiar ma mai intreaba din cand in cand ce mai fac. Imi dau seama, cu disperare uneori, ca inafara de familie si prieteni nimeni nu te intreaba in tara asta cum o mai duci, cum iti mai merge. Noroc cu florarista de la coltul strazii. Cred ca de-aia ii merge atat de bine, as putea sa jur ca florile ei nu sunt cele mai frumoase, dar au o masca umana.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake, reflectii, sanatate | Comments (6)

Cum sa omori pe cineva de o mie de ori

July 21, 2010 – 9:32 AM

Vamik Volkan ramane in memoria mea ca unul care mi-a deschis ochii, si curiozitatea, catre tot ce inseamna identitate de grup si psihanaliza aplicata societatilor. Nu e un pionier nici pe departe, si probabil nu e nici cel mai popular. Munca lui, insa, de-a fi fost un “vulgarizator” de concepte astfel incat sa fie mai usor asimilabile in populatie imi pare de-o mare insemnatate. Si iata ca azi, cand dezgropam un dictator mi-aduc aminte de Volkan ca unul care a facut in cartea lui seminala, Bloodlines (in traducere libera “Urmasi de sange”) niste observatii foarte pertinente vis-a-vis de Ceausescu. Dar pana sa ajung la ele am sa aduc aminte, succint, cum si-a gandit Milosevic ascensiunea la “tron” la sfarsitul acelorasi ani ’80. Comparatia va putea parea un pic fortata dar rog rabdare, si minte un pic deschisa.

Milosevic stia ca in istoria sarbilor batalia de la Kosovopolje si mitul printului Lazar sunt importante. Rezistenta impotriva invaziei otomane in secolul XIV a fost (nu doar pentru sarbi, ce-i drept) o cauza sfanta a crestinatatii, cavalerii careia, si la ei, si la noi, au ajuns ulterior sa fie sanctificati. Sanctificarea lor a avut caracter christic, anume prin patimi s-a ajuns la ascensiune si prin ascensiune la rol de patron spiritual al marii identitati de grup. Atunci cand tensiunea inter-etnica a atins o masa critica in nordul enclavei albaneze kosovare (desi musulmanii din zona au fost si ei, pe vremuri, crestini si inca se mai observa ritualuri mixte in multe dintre casele sub semnul semilunei) Milosevic a jucat aceasta carte prin care a chemat, sub aceeasi umbrela, un popor grabnic la a se identifica printr-o glorie “aleasa” (formularea lui Volkan) prin care sa adreseze o trauma la fel de aleasa. Anume trauma invaziei dinspre Est una care, cel putin in acceptiunea lui Volkan, dar si sprijinita de studii ontogenetice, a lasat urme adanci in bazinul genetic, psihopatologic, al unei comunitati largite care se intinde de la Marea Neagra la Mediterana. Vamik glumea ca gestul vienezilor de-a inmuia croissant-ul in cafea are conotatii istorice, simbolice, dar sunt sigur ca era doar o butada menita sa observe ritualismul gesturilor cotidiene ale individului in contextul marelui cort identitar din care face parte.

Razboiul sangeros care a marcat apoi anii ’90 in fosta Slavie Sudica nu mai e un secret, desi are multe colturi negre care continua si la aproape 20 de ani de la povestea moastelor lui Lazar si pelerinajul acestora prin toata sarbimea. De curand parlamentul sarb a propus o “schimbare de teritorii” cu Kosovo prin care kosovarii sa cedeze din teritoriile nordice, foarte “calde”, si unde inca mai zboara gloante ocazional, in schimbul unora din sud, pe unde am intrat si eu de altfel in mai in excursia mea catre Prishtina, si care ce-i drept sunt mai pasnice. Identitatea de grup inca mai e, carevasazica, doar partial superpozabila celei geografice.

Cum de s-a pomenit in 2010 ca marii dictatori ai Romaniei sa fie exhumati tocmai intr-un astfel de an? O comparatie cu moastele lui Lazar e blasfemica poate dar o fac cu gandul ca Ceausescu nu a fost un sfant, ci un anti-sfant. Cineva care era in mod comun urat, spurcat, si fata de care majoritatea populatiei avea o pozitie de principiu, si inca o are; anume ca a fost bine ca a fost judecat, si omorit. Vamik are o oboservatie in Bloodlines vis-a-vis de Ceausescu anume ca asasinarea lui a fost, in cele din urma, un paricid; moartea “tatucului” a intins o pata de sange care a consacrat o intreaga populatie la un intreg ev al ratacirii, si-al cautarilor besmetice pentru o expiatie oedipiana din care, pare-se, inca nu am iesit. Inca avem aceasta fascinatie de a impinge in pozitii de drept leader-i pe care ajungem sa adoram sa-i uram, pe care-i sprijinim cu convingerea ca sunt nu doar anti-talente, dar acel anti-talent al lor ne violeaza, de fapt si de drept, buna noastra impresie despre noi insine. Ca non-vorbitor de limba romana Vamik chiar face o trimitere la bancurile cu Bula ca personaj al carui nume aproximeaza o omonimia cu substantivul ades intalnit pe limba, sau in gura, romanilor de pretutindeni, substantiv pe care si-l baga, si-l scot, si il vantura de preferinta ostentativ oricarui privitor dornic. Exista, in aceasta apozitie, o asemanare teribila intre trauma intensa iscata de comunism, dar mai ales regimul autoritarian al sotilor Ceausescu, si abuzul sexual atat fizic, dar mai ales psihologic. Undeva intre aceste cadrane s-ar afla romanii, la fel si lupta lor pentru devenire intr-o societate cu meterezele prabusite.

Ce s-ar putea gasi in sicrie? Privirea curioasa a scuipatorului de seminte devenit subit patriot va contempla un osuar, si-o putreziciune, care confirma voyeurismul anterior, cum ca ia te uita, niste morti, nu sunt imaginea apocaliptica pe care o aveam despre cel caruia i se spunea Tortionarul. Uite un femur, uite un dinte, uite un pantalon gaurit. Nu e doar drogul necesar unor mase care se lupta sa supravietuiasca, si sa indure, decrepitudinea anilor pe care au ajuns sa-i traiasca in timp ce navigheaza cu greu printre masini de lux la treceri de pietoni. E o miscare isteata, psihologic vorbind, a unora care au nevoie de acel inamic invizibil, care pandeste din umbra, si care e ridicat la grad de immortelle, e cu adevarat vesnic. Din mormant se ridica, apocaliptic, propriul nostru antichrist si daca recent am aflat ca suntem un popor cuvios, si cucernic, cu si mai multa evlavie ne vom arunca in pauperitate si strans din dintii din ce in ce mai rari, din ce in ce mai cariati, pentru ca acesta e pretul libertatii. Nimic nu e mai practic decat un sicriu cu dedicatie ca sa alegi, entuziast, libertatea de-a fi sarac lipit, si mintit si cu banii luati.

Acum 20 de ani am primit, ca popor, cel mai pervers posibil cadou de Craciun. Si de 20 de ani l-am mai omorit pe Ceausescu de 1000 de ori. L-am omorit la fiecare alegeri locale. L-am omorit de fiecare data cand a venit vorba de schimbare, de reforma, de devenire. Asa cum s-a aflat pe fiecare prima pagina de manual, asa l-am desenat si noi pe toate gardurile, pe toate strazile, pe toate portile de fabrici. Este motivul pentru care zac, distruse, in paragina, la fel de pangarite ca si eroul nostru negativ ingropat in patru scanduri, pe pat de rumegus.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | Romania crizata, corespondenta din linia intii, mutsunake | Comments (2)

Post-scriptum la canibalism

July 20, 2010 – 7:21 AM

Un antropolog dintr-o tara indepartata si-ar nota, poate, in jurnalul lui de drum, ca Romania e o tara unde viata, si moartea, se intampla cu neobisnuita forfota. Venim si plecam cu mare tam-tam. Bem, fumam, mancam bine, ne iubim cu femeia si eventual si cu altele. Mariem, divortam, ne certam si ne impacam, admiram languros caprele muribunde ale vecinului devreme ce-a noastra e inca mare, si erecta, si mai ales la vedere. Pe cat de mari ne sunt gardurile, pe-atat de ineficiente; altele mai mari poate ne-ar trebui. Pe cat de mari ferestrele, pe-atat de inchise. Si cat am sti noi sa vorbim de vrute si nevrute, dar mai ales cu cata usurinta ne declaram hotarati cunoscatori in ale lumii, firii, si diverselor lucruri minunate care circula prin dansa, cu atat de grabnic ne descoperim pudibonzi, tacuti si infrigurati la deschiderea gurii in tema auto-lizei. Autoliza nu e o verisoara cu autobaza, e cum a insistat sa scrie despre mine, pana la urma, ziaristul care mi-a luat interviu vineri anume ca sunt “expert in sinucidere”. Cineva a observat fin ca asta nu poate sa insemne decat ca m-am sinucis de suficient de multe ori incat sa fiu expert. Deci suicidul e sinonim cu autoliza, si viceversa.

Ce stiti voi, dragii mei, de suicid? Am sa va spun ce-am invatat eu de la ultima saptamana traita aici.

Am invatat, daca mai era nevoie, ca e un privilegiu si pe alocuri un imperativ de a continua sa muncesc, si sa vorbesc, despre psihiatrie intr-o tara unde exista analfabetism nu doar de ordin primar, adica scris si citit, ci si secundar, adica desi oamenii stiu sa citeasca nu o fac pentru diverse motive. Am vazut o intreaga breasla de psihologi venind, si facand, un spectacol macabru al burlescului profesional din care eu, ca psihiatru, nu pot sa inteleg decat ca si-au dorit intens sa mai moara cateva zeci, sau sute, in urma contagiunii suicidare; bieti oameni care au facut o facultate de psihologie in Romania dar care nu stiu sa lege foarte bine subiect de predicat in privinta bolii mintale si care, cu aceasta ocazie, au repetat pana la greata mici lozinci “de impact” referitor la “depresii” si alte boli obscure. La un moment dat ridicolul a atins proportii cataclisme cand o doamna, una dintre multiplele “doamne” psiholog invitate la sezatoare, afirma ca depresia si anxietatea nu sunt boli. Si uite asa s-a sters cu buretele un secol de munca grea in medicina….

Odata eliberat porumbelul privind varii metode de sinucidere a aparut si preocuparea nevrotica a publicului larg “iete acum stim ce nu trebuia sa stim, dar shhh sa nu vorbim sa nu mai afle si altii”. Si aici, si aiurea, am vazut comentarii la adresa mea sau a unor colegi de-ai mei cu privire la psihologi care sunt foarte priceputi de fel, si cum noi suntem o anatema, noi psihiatirii adica, si cum uite ei fac o buna preventie a contagiunii in vreme ce noi venim cu vorbele noastre negre. Dar sunt curios, acum ca am invatat din nou lectia cu organofosforicele va veni vreun psiholog sa dea cu subsemnatul, si sa faca dizidenta in timp ce mai da vreun sfat, si sa isi aduca aminte de etica profesionala de care isi bate joc si care nu doar lui, dar si mie imi face viata mai grea ulterior? Si daca eu spurc din cand in cand anemicul nostru Colegiu, ce se aude cu toate Federatiile si Colegiile de Psihologie din Romania care ar trebui sa-si stapaneasca oitele canibale iesite, cu ocazia unui suicid premeditat, la vanatoare de pacienti prin mass-media? Liberalismul ca profesie e una, anarhia ca stare de fapt e cu totul altceva.

In addenda, ar trebui poate sa spun ceva despre ziaristii iobagi care au jucat un rol activ, si adeseori complex, in porcaria intensa a ultimei saptamani in ceea ce priveste “boala mintala”, “suicidul” si toate contingentele relatiei dintre cele doua. Poate se vor uita, in reluare, la propriul comportament. Phil McGraw are o vorba, anume ca ochiul magic nu minte, mai ales cand butonul rosu e aprins. Majoritatea oamenilor de presa s-au facut de ras. De la vladica la opinca. Unul dintre putinii care au ramas cerebrali, Vlad Petreanu, a facut-o de la o parte si in stilul propriu. Altii, insa, au sarit in dansul lui St. Vitus si cu tot atatea spume la gura s-au insiruit in diatribe interminabile, si peroratii agonice, vis-a-vis de viata, moarte, si boala psihica. Am auzit cu aceasta ocazie diagnostice noi, cum ar fi “tulburarea psihotica post-traumatica”, puse de un “preot care avea si formare in terapie de familie” (????). L-am vazut pe dr. Eugen Hriscu, caruia ii datorez o parte din formarea mea timpurie, unul dintre cei mai daruiti psihiatri ai generatiei noastre, fiind deturnat de la mesajul lui de ratiune de un pitsifelnic de dizeuz de televiziune care avea o singura misiune in casca, dar netulburat in a transmite un mesaj pe care l-am reluat la randu-mi: pe mainile si nebunia voastra vor muri oameni nevinovati. Pe lipsa voastra de minte, pe lipsa voastra de compasiune si de insight cu privire la dezbaterea suicidului in presa. Majoritatea trusturilor, halucinant, au inceput deja sa preia fenomenul si fac o veritabila numaratoare a mortilor care au inceput – predictibil – sa apara. Nimeni nu sesizeaza ca toti acei morti nu sunt evenimente obligatorii, ci victime ale grosolaniei intense din mass-media, ale prostiei abisale in care scufunda cocotele unor trusturi atunci cand au de bagat publicitate printre cruci, si tsatse printre haine de doliu. Nu mi-ar fi cu mirare ca dupa profesoara porno, piticul porno, scolarita porno, sa ajungem sa avem si sinucigasul…

Am numarat si, in presa centrala, am fost doar trei psihiatri care am oferit feed-back si insight in evenimentele saptamanii trecute. Au fost zeci de psihologi, sociologi, parapsihologi, preoti, bioenergeticieni, “facatori-de-bine”. Oamenii au venit pentru ca au fost invitati la aceasta sedinta de canibalism cu o mare oala in mijloc unde fierbeau oasele calde inca ale unei oarecare, intamplator persoana publica, intamplator cu o “masa de fani”. Masa de “fani” nu a contat decat pentru predictia ca “vom face rating”. Si ca dupa orice concert, peisajul la rasarit de zi, o noua zi, e dezolant. Independent de toata agitatia ramanem o tara unde serviciile de sanatate mintala sunt la pamant; psihiatrii se imputineaza, la fel si paturile de spital; conceptia de boala mintala se dilueaza intr-un misticism fanatic in care doar “biserica si preotul psihoterapeut” se mai descurca. Alunecam intr-un nou Ev Mediu dar mult mai anomic, de-aceasta data; unul in care nu exista familie, nu exista apropiati, confidenti, nu exista dialog, nu exista libera ne-judecata si mana intinsa in ajutor. Exista afurisenie, exista pacate capitale, exista sange pe asfalt si o adunatura de caini vagabonzi care dau din coada ca le-a picat para malaiata in gura lui natafleatsa.

Am, in concluzie, un mesaj pentru colegii mei psihologi. Numarati mortile in perioada imediat urmatoare. Voi, cei care n-ati facut vreodata o garda, si n-ati facut vreodata un masaj cardiac; n-ati vazut vreodata o hemoragie digestiva, cand sangele curge din gura rosu, oxigenat, si se amesteca la colturi cu saliva. Numarati-i pe cei care se vor arunca de pe cladiri, sau vor lua pastile, sau vor ingera pesticid, sau isi vor taia venele, sau se vor spanzura prin diverse incaperi ascunse. Si tineti bine minte numarul. E aleea voastra de cimitir, ca noi cand am terminat medicina stiam deja acest dicton, dar voua pare-se ca nu v-a explicat nimeni ca lucrati cu oameni, si pe cale de consecinta trebuie sa-i respectati si ca indivizi, si ca grup. Numarati familiile care vor veni la voi, si bucurati-va, poate, de cresterea temporara a veniturilor. Si cand veti vedea ce e aia, de fapt, patologie psihiatrica si cat de bine va descurcati cu oameni despre care, pana mai ieri, parea ca stiti tot ce e de stiut, si sunteti calare pe situatie, si aveti solutii la toate, sper sa va vina pe retina exact acel numar al mortilor pe care le-ati iscat si macar, in acel moment, sa aveti ratiune. Si sa nu-i pacaliti cu gogorite nesprijinite in realitate chiar din dorinta de a le face un bine. Cititi, va rog, cu atentie, urmatoarele: uneori “vorbitul” despre lucruri chiar nu ajuta. Exista o suma importanta de boli psihice unde voi n-aveti ce cauta in discutie. Va rog, pentru pacientii vostri, scuzati-va din incapere si din discutie. Ii veti avea pe constiinta.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (5 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | Romania crizata, corespondenta din linia intii, mutsunake, sanatate mintala | Comments (18)

Iron Maiden – Brave New World (Death on the Road Live – 2006)

July 19, 2010 – 9:49 AM

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (No Ratings Yet)
Loading ... Loading ...
mutsunake | musica, mutsunake | Comments (0)

amintiri netraite si umbrele prezentului. cum mi-am petrecut vacanta

July 14, 2010 – 6:17 PM

Am fost in concediu. Am batut cale lunga, si pe uscat si pe apa. Am demarat simbata dimineata din destul de curatelul curatelul oras Chitila, in care salasuiesc de ceva vreme. Racoare, chiar bine, putina aglomeratie, mult entuziasm.

Intr-o ora treceam granita pe la Ruse, in minunata patrie a bulgarilor, despre care nu mi-am schimbat parerea in rau, ba s-ar putea, comparativ cu alte tari, s-o schimb in bine. Oricum, in acest moment, din punctul meu de vedere, Romania e sub Bulgaria, din mai multe puncte de vedere. Dar sa nu divagam, ca nu despre bulgari e vorba, n-am ajuns inca sa imi fac vacanta la ei, in mediu aproape exclusiv romanesc, printre manelisti cu masini scumpe.

Din Bulgaria am trecut in Grecia, unde am stat aproximativ 8+2 zile, adica 8 zile intr-un loc si 2 pe drumuri sau vizitind.

Trec peste vacanta din insula, despre care poate oi vorbi in alt post, fiindca e o insula bijuterie si merita. Imi aduc aminte ca de pe vremea cind citeam Legendele Oplimpului imi imaginam cum arata lacasul zeilor, unde se razboiau ei cu muritorii si pe unde si-a lucrat Heracles muschii decapitind niste lighioane. Apoi, pe vremea cind incepusem sa pricep cite ceva din lume si am auzit de baietii aia destepti, care se imbracau in cearceafuri, vorbeau discutii si inventau filosofia, imi imaginam cum arata Atena, dealul Acropolelor si stilul, credeam eu, la relanti al unui popor care mai mult gindeste decit sapa pamintul. Mi-am dorit ani in sir sa ajung in Atena, si iaca sortii au decis ca a sosit momentul implinirii dorintei mele.

Dar pe ciine, atenieni, se pare ca am ajuns mult prea tirziu! E ca-n amorul pe internet: vorbesti intii in scris, apoi vezi o poza fotosopata, apoi vorbesti la telefon, impresia e puternica, constati ca va potriviti, ca nu mai ramine decit sa va petreceti restul zilelor impreuna, forever, apoi vine si clipa in care va vedeti, constati ca el e chel, cu burta, cu picioarele strimbe si curu mare, sau ea e sasie, spalacita, cu nasul mare si i se cojesc degetele de la picioare, pe linga ca are cosuri si-n cur si nu se rade la subsuori. Unde te mai duci de-acolea? Ce-i zic: fa, te-am dorit, mi se parea ca esti zina, dar de fapt esti urita si putzi, uita tot ce ti-am scris, uita-mi nr de telefon, sau lasa ca oricum mi-l schimb sa fiu sigur? E, cumva asa, poetic, am patit eu cu Atena.

Aveam rezervare la un hotel din centru, nu in buricul metropolei, mai pe la periferia centrului extins, respectiv vreo 10 euro taxiul pina la Acropole, ca sa fiu mai exacta. Dar, iarasi, pe ciinele atenian, drumul pina in centru trecea pe un bulevard presarat cu bombe din 20 in 20 de metri! Adica benzinarii si magazine cu butelii, haine si piese auto, showroomuri auto si crisme la parterul blocurilor urite si mari. Strazi inguste, pline de un puhoi de oameni foarte colorati, de la negru la maro inchis, nici unul nu semana cu Platon, Apollo sau macar cu Caravaggio, care nu era chiar o frumusete. Oameni uriti in marea lor majoritate. Mizerie, jeg, putoare, case in paragina din care venea un miros fetid, de beci in care s-au stricat 2000 de ani cartofi cu brinza. Femei urite, cu curu’ mare si mustati. Barbati incovoiati la mese inalte, savurind primul rind de ouzo sau de bere la 9 dimineata, zeci de taverne de la parterul blocurilor erau pline la ora aia. Am zis ca e poate doar o impresie, om fi nimerit intr-o zona mai aparte, mai muncitoreasca, desi rar am vazut oameni care sa munceasca mai bine cu un kil de bere la bord.

Si-am ajuns in preajma Acropolelor. Cum ruinele au program de vizitare, ne-am urcat pe dealul alaturat. Orasul se vedea frumos, intins pe dealuri ca o patura pestrita, peste care calarea o alta patura mov cu rosu si portocaliu, ca apunea soarele si cam asa arata cerul. Dar cind te uitai in jur… vedeai patura de mucuri de tigara si cioburi si puzderia de tovarasi de toate natiile si rasele care stateau intinsi pe stinci, vorbind si discutind, facind poze sau pur si simplu, bind si fumind, ca Moromete in Poiana lu’ Iocan. Toti, dar absolut toti puteau de te traznea, cred ca de la efortul de a escalada pietrele extrem de alunecoase, mai ales pentru sandalele mele cu talpa de talpa. N-aveam alta sansa decit s-o iau pe cioburi, peste care am calcat precum fachirii, si-am iesit la fel de nevatamata ca dinsii.

Acropolele in sine le-am vizitat a doua zi, de dimineata, si am fost printre primii, dupa o haita de coreeni sichinezi, desigur. Norocul nostru ca astia pozeaza fiecare piatra (cred ca vor sa construiasca ceva asemanator la ei si au nevoie de detalii), asa ca am ajuns sus alaturi de prima suta de clienti vizitatori. Ruinele sunt remarcabile si, desigur, in renovare. Mucuri de tigari din abundenta, desi erau aportul modernitatii, nu cred ca atenienii fumau Marlboro. Hirtii, ambalaje, de asemenea. Puhoiul era de fapt mai multe puhoaie, fiecare cu ghidul ei, cu limba ei si cu tinuta ei. Toate monumentele de pe acest deal merita vazute, macar sa vedem si noi cu ce se ocupau altii pe cind la noi activau plenar getii si gepizii, care in loc sa inalte cazemate, zgirmau in glod sa-si faca casa din chirpici.

In jurul Acropolisului se gaseau comercianti agreati, cu ghereta, la care vindeau suveniruri citiva greci si multi indieni, negri si alte neamuri de prin alte parti, care vindeau chestii din mina (umbrele chinezesti din hirtie, evantaie si palarii) sau de pe cearceaf (ceasuri rolex la 10 euro, ochelari de soare de marca in varianta plastic, genti luivuiton, prada samd din vinilin de buna calitate – samd nu e un brand, pt cine nu stie, dar nu mai retin eu ce vindeau aia). Pe acestia din urma, din cind in cind, atunci cind temperatura si fluxul de pedestri o permiteau, ii alergau politistii cu scuterele si motoarele prin padurici si pe alei. Istorie, circ, Vuitton si Law Force.

Aceeasi poveste trista, dezamagitoare pentru mine, dar parca la alta scara totusi, a fost Roma. Da, am fost si la Roma, tot in scopuri culturale. Scopul erau doua: Caravaggio, pictorul meu preferat, si Bernini. Bernini amvazut, Caravaggio ba. Dar asta intr-un episod urmator, intrucit mi-e foame, merg in vizita la prieteni si inca nu am plecat de la birou.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
andreanum | amestecate, andreanum, cultura, de plins, vacanta | Comments (5)

Despre respect si (la) sinucigasi

July 14, 2010 – 9:32 AM

Motto: “ingerii nu au cum sa fie cu ea,poate dracii. e trist ca a recurs la asa ceva,sunt oameni care ar da tot ce au sa mai traiasca o zi. Pentru sinucigasi nu am niciun pic de respect…sorry” (Anonim)

Nu ma deranjeaza parerile de principiu despre suicid. M-am intors dupa 3 ani de pregatire in suicidologie intr-o tara in care desi legal a fost decriminalizat comportamentul suicidar, practic continua sa fie o anatema atat pe cel care moare de mana lui, cat si pentru familiile din care acesti oameni provin. Exista o neintelegere abisala a comportamentului suicidar in randul omului de rand, o neintelegere de-o pasivitate activa si care, la limita, este incorigibila la informatii bazate pe dovezi. Mai mult decat atat exista un fel de acord tacit intre profesionist, si om de rand, ca odata ce te-a atins aceasta “filoxera” nu prea se poate face nimic.

Eu vin sa sustin contrariul.

Am luat fara acordul “autorului” respectivul comentariu drept motto la randurile urmatoare privind o tema despre care am mai vorbit in anii de cand scriu aici, si aiurea. Astazi imi fac o datorie de suflet despre a impartasi, pe scurt, lucruri pe care le scriu despre suicid. Fac asta pentru ca odata cu moartea Madalinei Manole, deocamdata pare-se de sorginte suicidara, se va vorbi mult, si prost, despre acest subiect.

Primul lucru pe care il stiu despre suicid este ca practic niciodata suicidul nu are loc inafara bolii mintale si ca, in aproape 7 din 10 cazuri este vorba de o tulburare afectiva, in speta depresie. Depresia este o boala biologica. Nu e o tacaneala, nu e o “dezamagire”, nu e o “disperare” sau o “melancolie incurabila”, desi toate acestea contribuie la o descriere cronologica, si ca fenomen, al bolii depresive. Acelora care inca se incapataneaza sa nege existenta bolii depresive, si necesitatii tratarii ei de catre nimeni altul decat medicul psihiatru (spre deosebire de diversi “cautatori de fericire), din unghiul foarte ingust al specialitatii mele, recte suicidologia, vin a le spune ca nu exista in prezent alte mijloace decat medicale de a trata pericolul vital, urgent, din boala depresiva.

Suicidul este un pericol vital, si o urgenta psihiatrica in depresie. Dar din totalul celor cu depresie doar o minoritate vor incerca vreodata sa se omoare, si inca si mai putini vor reusi. Aceasta disproportie, acest paradox al cifrelor (multi suicidari depresivi, putini depresivi suicidari ) ne arata ca depresia nu e suficienta in a explica, teoretic, suicidul la acesti indivizi. Exista o lista relativ finita de alte variabile care contribuie uneori exponential la aparitia ideilor, si-apoi a unei tentative completate, de suicid. Ce e foarte important este ca o buna proportie, undeva spre un 65 – 75% dintre cei care mor prin suicid vor fi verbalizat asta in luna dinaintea mortii (si n-au fost crezuti/ bagati in seama/ dusi la medic); ce e inca si mai important este faptul ca – din nou – majoritatea acestor oameni au vazut un medic in luna premergatoare mortii lor.

Asta mi se pare mie tragic. Anume ca ii vedem pe acesti oameni, vin la noi, la psihiatru, la medicul de familie, la medicul din camera de garda, si noi “ratam” simptomele lor. Multi dintre medici nu intreaba despre suicid din dezinteres, ignoranta, pregatire insuficienta sau pur si simplu din teama. Alteori chiar daca stim, nu facem lucruri care sa contribuie la ameliorarea situatiei pacientului nostru prospectiv.

Se speculeaza de exemplu, in cazul Madalinei Manole, ca ar fi incercat in urma cu 3 saptamani sa se omoare cu paracetamol si ibuprofen. Ambele sunt substante care se pot cumpara fara prescriptie, si amandoua – pentru cel avizat – reprezinta o metoda de mare letalitate. Cu siguranta insa aceasta femeie a vazut un medic, si acel medic a decis, poate, ca este convenabil sau cu marja de siguranta ca pacienta lui sa plece acasa. Poate i-a zis ca de fapt n-a vrut sa moara. Poate i-a zis ca a fost doar un moment de ratacire. Nu stim, nu vom sti. Ce stiu insa este ca 90 – 100% din recaderi in cadrul comportamentului suicidar se petrec in primele 6 saptamani dupa o prima tentativa de mare letalitate. Sansele scad mai jos de jumatate daca tratamentul de specialitate e inceput rapid, viguros, si sub mana unui profesionist avertizat de multiplele fatete ale suicidalitatii. Doar cazuri selecte de suicidalitate acuta ar trebui tratate in sistem ambulator, adica fara sa fie nevoie de o internare psihiatrica. Internarea in psihiatrie este cel putin o forma de considerat, una pe care am recomandat-o intr-o buna suma de cazuri pentru oameni tineri dupa o tentativa de sinucidere in ultimele 18 luni, de cand m-am intors, si empirica mea experienta e ca nimeni nu a murit ulterior. Ca numar de cazuri, am vazut undeva peste 20 doar in ultimul an. In Romania media este undeva pe la 15 morti prin suicid la 100.000 de locuitori. Asta inseamna ca, anual, se omoara aproximativ 3000 de oameni. Cel putin de 20 de ori mai multi incearca sa se sinucida; asta inseamna 60 de mii de tentative, desi numarul lor ar putea fi mai mare.

In Romania, la acest moment, peste 2 milioane de oameni sufera de depresie. Acei 60 de mii, acei 3000, se selecteaza in mare parte din randul lor. Din cei peste 2 milioane de depresivi doar o fractiune primesc tratament adecvat, sau cauta servicii medicale. Inca si mai putini primesc consiliere bazata pe dovezi in privinta suicidalitatii lor. Sistemul nostru de sanatate e ciung in aceea ca nu urmareste pacientul inapoi in mediul sau in perioada cea mai volatila, anume in saptamanile/ lunile dupa o tentativa. Depresia e trivializata si bagatelizata, e un “lux” dupa cum spunea o cunoscuta doamna psiholog cu ceva vreme in urma, iara apoi psihiatrii ca mine vad oameni tineri care vin saraciti nu doar de suferinta lor, dar si de stigma pe care trebuie sa o intampine.

Mi-a luat ceva timp, dar in cele din urma am inteles ca “statul” roman nu trebuie sa faca nimic. Ba chiar ar face bine sa nu faca. Cel putin nu acum, nu cu indemanarea cu care ne-a obisnuit in ultima vreme. Dar medicii dimprejurul meu ar face bine sa deschida din nou carti, si sa citeasca din nou articole care sa le creasca nivelul de constiinta cu privire la sinucidere ca boala tratabila, si vindecabila. Eu stiu, si e un fapt demonstrat de noi la McGill, in grupul din care fac parte, ca 80% dintre sinuciderile completate se petrec a) devreme in istoria bolii depresive si b) extrem de devreme in istoria comportamentului suicidar. Altfel spus trebuie sa devenim mult mai buni la a detecta debutul depresiei si sa prevenim prima tentativa de suicid care, pana la proba contrarie, ar putea si fi cea de maxima letalitate.

Cand a murit un actor  de – aparent – gripa porcina – se inghesuiau sute de mii de oameni la Bals sa fie vaccinati. Astazi, cand o femeie tanara de 43 de ani, cu un copil mic, o persoana publica, se sinucide, nu se vor inghesui sute de mii la psihiatru sa primeasca ajutor pentru depresia lor. Dar poate ii vor inghesui altii. Cat de clar sa o scriu, sa o spun? Ei pot fi ajutati. Acest ajutor nu previne 100% posibilitatea unui nou act suicidar, cu sau fara letalitate, dar este net superior mainilor incrucisate, si a oftatului fatalist. Majoritatea acestor oameni pot fi intorsi de pe marginea prapastiei si nu “din principiu”. Intamplator sunt liberal si vreau sa cred ca am drept asupra vietii, si mortii mele la fel care oricare altul. Dar nu gratuit. Nu inutil. Nu prosteste.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (9 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake, sanatate mintala | Comments (21)

Da. De la tine.

July 9, 2010 – 6:22 PM

Da de la tine pentru cei din Moldova. Da pentru cine nu are. Nu da pentru ca iti zic eu. Nu da ca ti-o cere cineva. Da ca se cuvine. Da pentru ca exista un bine la fel de aliniat ca steaua de nord. Da cand ai de unde, si chiar si cand nu ti-a mai ramas mare lucru imparte nimicul tau. Da sa nu se moara de mizerie. Da sa dai exemplu, sa iesi in fata si in suprafata mocirlei in care traiesti 365 de zile pe an. Da fara sa se stie, fara sa tipi apoi ca gaina ca ai ouat un ou. Darnicia nu e un dar, ci un imperativ, o necesitate. Da ca de-aia esti om. Da ca si altul ti-o da tie. Da ca si altul ti-a dat. Chiar si cei putini care veniti si-mi spuneti ca voua soarta nu v-a facut niciodata un cadou, fiti voi soarta altora si nu continuati acelasi ulcior de amar. Dati cu drag. Dati cu mana intinsa si fara sa va strangeti la chip cu aceeasi nemernicie cu care va numarati nevrozele, si zerourile. Zerouri ati fost, zerouri veti ramane, mici simboluri pe un cont in banca si eventual un loc de veci mai bun. Dar cat traiti, dati. Pentru ca traiti, dati. Intrucat traiti, dati. Dau, deci sunt. Da, narodule, si scuza patetica de om. Da, decazutule, si imbuibatule in rele, da ca si pe tine tot o mama te-a facut si tot un mort ti-e stramos si tot in pamantul asta putrezeste. Da cand nevoia e mai mare, da ca sa-ti aduci aminte ca n-o sa-ti zica nimeni vreodata multumesc dar multumiti vor fi. Sau mai putin amariti. Poate mai putin oropsiti. Si poate le vor lumina ochii o secunda ca cineva, acolo, nu a uitat.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | amestecate | Comments (1)