headermask image

header image

Cartile pe care le-am uitat

March 10, 2010 – 9:19 am

Oamenii pe care i-am cunoscut. Fetele pe care le-am mangaiat. Visele iscate de ei, valuri care se sparg ca lacrimi la marginea ochilor care astazi se uita, strain, la copertile cartii. Cat am citit? Pe cine am citit? Si cat de vinovat sa ma simt, uneori, cand imi dau seama ca nu am memoria de  a-i tine pe toti mai aproape. In fiecare noapte se perpetueaza masacrul amintirilor mele despre unii, sau altii, fara regula, nediscriminat. Aceste personaje duc o lupta idioata, fara de popas, de a ramane, de a nu se petrece. Victoria lor ultima, pe care toti si-o aduc aminte, probabil cu oarecare satisfactie, este ca s-au impus a fi scrisi pe-o foaie de hartie ba, mai mult, s-au impus a fi replicati, ca virusurile, pe sute, mii, sau uneori sute de mii de copii. Cartile care s-au scris dar mai apoi au fost si citite. Cartile care au schimbat maini, sau buzunare. Cartile care au furat viata unui copil intr-un pod de casa cu o tigla inlocuita, cine stie de cine, cu o bucata de geam asa ca puteam vedea fara lanterna paginile prafuite, cacate de soareci, roase de cari.

E un gest de initiere primul contact contaminant, explorarea copertii inocente stand in miezul prafului precum o vagina fecunda, iar dedesubt totusi e infectia pe viata. Condamnarea la indoieli, si intrebari, retorte despre “bun simt” si diferente intre “bine si rau”, “oportun si neoportun”. Intre tine, si celalalt simbiont al ideilor, nu exista timp ci doar o perioada de incubatie care lasa acea idee, acolo, asteptand ca o samanta panteica sa fie preluata de urmatorul rumegator. Creierele noastre nu se nasc decat cu o regula simpla, de aspirator, de furnicar. Cauta. Cauta. Cauta. In vrem ce furnicarii cauta furnici, care contin diverse protozoare care le invadeaza sistemele nervoase, noi devoram idei inmagazinate in cele mai ciudate forme, de multe ori redundante, saturate; idei noi, idei vechi, idei care ne desteapta si idei care ne tampesc, ne polueaza abilitatea de a ramane deschisi la altele. Putem deveni obsedati de-o idee, ne putem lupta cu ea sau cu amintirea ei. Putem sa ne lasam prada ei si pur si simplu inchidem pravalia, si plecam la plimbare cu aceasta amanta teribila, aceasta calugarita care in cele din urma ne va devora capul dupa acuplare.

Caci toate cartile, daca supravietuiesc suficient de mult, isi vor uita autorul. Si culmea e ca autorul a sperat, in vreme ce mana-i mergea scrijelind simboluri, ca impreuna cu ele va parcurge Paradisul Promis, si ca acel Cuvant patriarh care s-a aflat la inceput ii va ramane partener docil, pana la capatul lumii. Dar Cuvantul e inselator. Si l-a inselat pe om, pe acela care l-a rostit intaiasi oara si asta pentru simplul motiv ca, evoluand comensal intr-o mare hormonala a perpetuarii speciilor, a devenit auto-reflexiv (ce ironic!) la timp pentru a realiza ce festa grosolana ii jucase hazardul. Dintre toate optiunile posibile intr-o natura luxurianta a trebuit sa fie tocmai maimuta.

Traim. Mancam. Muncim. Adunam. Impartim. Ne urmarim drive-ul. Ne satisfacem instinctele. Nu ne separa decat o creanga de moluste, sau de cetacee. Asta, si slujba la altarul Cuvantului. Preocuparea noastra obstinata cu nutrirea lui, cu igiena lui si mai ales cu dezvoltarea lui in veritabile ciupercarii intelectuale (le spunem “scoli”) ne fac sa fim o curiozitate a Universului caci oricand, si azi, si maine, am putea sa ne intoarcem la sistemele de semnalizare simple. Agresivitate. Urlet. Ragait. Cules purici din parul partenerului. Tinut in brate cu ceilalti membri ai turmei cand ploua afara. Nu avem nevoie de cuvant cat el are nevoie de noi. Suntem pasari colibri momiti de un nectar al Florii care de fapt conduce la polenizarea unei vorbe.

Cartile pe care le-am uitat. Nu. Cartile care m-au uitat. Ideile care m-au parasit. Si senzatia ingrozitoare uneori ca fara ele sunt mai putin, mai sec, mai gol. Aceasta teribila dependenta care face sa indeplinesc, dar si voi langa mine, criteriile pentru o veritabila tulburare psihica, o dependenta de “substanta”. Da, am dezvoltat toleranta. Da, cand nu citesc o vreme sufar ceea ce s-ar putea chema sevraj. Am uneori un craving teribil de carte. Da, o buna parte din timpul meu e petrecuta fie in cautarea, procurarea, fie recuperand dupa consumul unei carti, sau realizez ca am nevoie de mai mult pentru a obtine acelasi efect. Da, am citit in momente in care ar fi putut fi periculos pentru sanatatea mea, sau in detrimentul agregarii sociale. Da, am continuat sa citesc chiar daca stiam toate de mai sus. E o boala fara de leac si singura mea strategie de a ramane sanatos, in obiceiurile mele bolnave, e sa minimez sansele ca, intr-o zi sa fiu dovedit de cuvant. Ma feresc de abuzul de cuvant. De intoxicatia de idei. De amestecul necontrolat de cuvinte mai ales unele care “nu se potrivesc cu altele”. Daca ma imbat cu propriile mele idei, incerc sa fie idei bune; pur si simplu am ajuns prea varstnic pentru mahmureala betiilor cu idei tampe. Nu impart instrumentar cu alti dependenti. Vorbesc cu ei despre problemele noastre de consum, dar fiecare cu siringa lui. Noi stim ca ideile fac rau uneori acelora predispusi la a devora. Mai bine ramanem sceptici. Mai bine ne indoim, mai bine vehiculam anti-idei si ne refugiem in absurd tocmai pentru a remarca margina dura dintre cuvant si NE-cuvant. Anti-cuvant. Necuvantul e materia noastra neagra, densa, onctuoasa, noaptea devenirii noastre si pacura constiintei din care ne-am iscat. Din necuvant venim, in necuvant mergem. Ne amestecam genele noastre firave, minuscule incat ar incapea toate pe-un varf de ac, cu acest Leviathan cosmic, unul care n-are nevoie de oxigen pentru a traversa galaxiile, si-unul care cand va ajunge la destinatie, intr-o zi, va fi pastrat, in tusa unei litere - sa zicem Aleph sau Alpha - memoria unui copil care l-a rostit, mirat, la adapostul tiglelor intre care-si facuse loc si-un ciob de geam, intr-o toamna.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (1 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | carti.livres.books, cultura, mutsunake, no comment, reflectii | Comments (0)

DanceMasters 2010 - dans, performanta, eleganta

March 9, 2010 – 5:21 pm

Daca aveti drum in zona Tineretului, sau daca in loc sa ramineti blocati prin nametii patriei preferati sa vedeti un regal de dans sportiv, atunci va dau un hint: aveti ce vedea la Polivalenta in acest week-end.

In urma cu vreo 6 ani, niste domni pe care am avut nu doar onoarea, nu numai placerea, ci astea amindoua la un loc si inmultite cu 1000, sa-i cunosc, respectiv Virgil, Gigi si Bogdan, s-au apucat ei sa organizeze in Romania, la Sala Polivalenta, un concurs international de dans sportiv. Cei trei fiind antrenori si fosti dansatori, participind la nenumarate concursuri prin toata lumea cu elevii lor si fiind genul de oameni care tin relatiile calde, pasienta le-a iesit. Au organizat an de an acest festival, din ce in ce mai mare, cu participare din ce in ce mai de top, ajungind anul acesta ca din primele 26 de perechi campioane ale lumii la noi sa vina vreo 6 (daca am datele corecte si nu sunt deja mai multe). Nici un club de dans sportiv (latino si standard) nu poate ignora acest concurs.

„Am crescut această competiţie de la an la an şi am reuşit performanţe extraordinare pentru dansul sportiv românesc. Anul acesta, deşi este unul de criză, datorită renumelui competiţiei ne aşteptăm să se înscrie în concurs peste 1000 de perechi din mai mult de 20 de ţări ale lumii, şi pentru prima dată vom avea reprezentare de pe 4 continente. Totodată, s-au înscris deja în competiţie un sfert din perechile din Top 24 Mondial”, spune Bogdan.

Cit despre noi, profanii, aia care ne uitam la rochii, bijuterii si ne miram cum or putea sa se sincronizeze chiar atit de bine cei doi dansatori, ei bine noi vom avea parte de un show care se anunta extraordinar simbata si duminica asta, la Sala Polivalenta. Tango, cha-cha, vals vienez, rumba, samba etc: avem ce vedea!

Date despre bilete si costuri gasiti pe http://www.dancemasters.ro/index-dm.php sau pe www.bilet.ro .

Saptamina trecuta s-au desfasurat, tot acolo, Campionatele Nationale de Dans Sportiv. Trebuie sa va spun ca eu nu mai mersesem vreodata la un astfel de eveniment si ma asteptam, ca la noi la Romanica, sa fie sala goala si atmosfera in cel mai fericit caz de meci de baschet intre licee. Ei bine, m-am inselat. Si m-au impresionat atit de tare copilutii de 6 ani, care dansau cu atita seriozitate, controlindu-si permanent tinuta si atitudinea, incit m-am inamorat definitiv de acest sport. Dar trebuie sa va dau si vestea proasta: performanta presupune enorm de multa munca. Si cind spun enorm, apai sa stiti ca exact la sensul propriu al acestui cuvint ma refer.

Asadar, daca doriti sa vedeti ceva ce n-ati mai vazut, sau ati vazut la televizor, de obicei pe posturi straine, ca la noi targetul televiziunilor e fan fotbal si cam atit, atunci veniti la DanceMasters 2010.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
andreanum | andreanum, colors, corespondenta din linia intii, cultura, imi place | Comments (0)

Coada la ness(imtire)

March 7, 2010 – 12:00 pm

Din motive personale m-am aflat astazi, vorba Profetului, “intr-un supermarket din Capitala”. Ca sa cumpar pepeni, cum de ce? Vorbesc serios. Ei, si cum cascam eu ochii de mirare la frumusetea capitalismului de consum, vad doi oameni cu pahare in mana cum paseau, grijuliu si sprintsar, sa nu cumva sa le scape pe jos sau, mai rau, sa nu dea cumva careva peste ei ca de mare porc s-ar fi facut. Mai incolo, pe-o parte, asa cum intri la raion, o coada de cetateni imbracati care mai de care mai traditional, gen cushma fes cojoc de oaie asteptau, cuminti, la mostre. Mostre de ness. Douazeci de oameni cu privirea indiferenta la zarva dimprejur paseau, marunt, pe masura ce se mai livra un paharel. Duduia la dozator era foarte ocupata, o suvita ii cadea rebel, zambetul cred ca era acolo de la Boboteaza incoace, dar mainile ii duduiau din toti pistonii. Cu zahar sau fara zahar? Un pliculet? Doi pliculetzi? Si coada ramanea constanta, unul pleca, altii veneau, ness-ul gratis e cel mai bun.

Ca prin vis mi-au trecut prin fata ochilor toate stand-urile, tonetele, vara in care sor-mea a facut sampling la o firma care comercializa peste afumat. Cred ca si ei tot atunci i-a inghetat zambetul tipic comercial “cu scobitoare”.

Ce-o fi in spatele unui astfel de comportament? Oare acei oameni chiar n-au ness la casele lor? Si daca atat de mult le place ness-ul, de ce nu se opresc in drum la o nessarie, sau cafenea (in termeni mai prozaici) sa isi satisfaca glanda? Care este geschaft-ul? Ramificatiile, am constatat insa, nu pot fi decat sumbre, speculatiile sinistre, concluziile deceptionante privind starea unei natii care cumpara, cumpara, carut peste carut, lucruri numai bune de trecut prin ciur, si prin…

Tine un om la coada, si indeplinesti prima premisa a umilintei. Caci un om care sta la coada se desensitizeaza la frustrare. Nu e acelasi lucru cu programarea porceasca, deci va vine televizorul/masina/patul/nevasta in 5 luni. Programarea porceasca se cheama “amanare a gratularii”. Prin statul la coada, insa, se stabileste un raport inegal, palpabil, interceptabil senzorial, intre cerere si oferta. Vezi bine, domnule cumparator, mai sunt si altii ca tine. Poti oricand se pleci daca nu-ti convine, altu’ti va lua locul. Poti sa cauti in alta parte, iti garantez ca tot la fel vei fi tratat. De cealalta parte, in oglinda, populatia dornicilor nu forteaza alternative ci merge pe-aceeasi punte verificata a suspinelor. E o forma de atasament bolnav, nesigur. Stai, alienat, la coada cu straini care dupa fix cinci secunde incep sa-ti para nesimtiti, care vorbesc tare, care nu s-au barbierit, care put, care nu s-au dus la dentist de la absolvirea facultatii (caci musai toti au absolvit o facultate). Unul e galben, altul e alb, celalalt e rosu si mai ca ai putea sa faci o diferenta intre cele trei licori baute in cursul diminetii, undeva intre pat si baie. Iar tu esti unul dintre ei. Ce spune asta despre tine? Tu nu te poti vedea altfel, n-ai o oglinda dar daca ai avea pun un pariu cu tine ca nu esti deloc diferit. Pe de-o parte e bine, ei ca tine, tu ca ei, toti intr-o aceeasi barca. Pe moment te simti bine, de fapt de aici incepe moartea caprei vecinului. Iluzia macabra este ca o sa murim toti la fel, nu exista decat egalitatea sanselor mizerabile si idiotenia grotesca a unui Rembrandt care ne-a pictat asa, intr-un acces de ironie teribila. Vom muri la coada la viata care nu mai incepe.

Sunt absolut sigur ca si casierul este codas. Si el, cand iese de la servici, merge in alta parte si se pozitioneaza frumusel, la rand, ca “se da ceva”. Cei suficient de varstnici au tatuajul diminetilor comunale asteptand sa vina lapte, carne, branza, oua, “se da la Alimentara”. E o conditionare care s-a petrecut atat de adanc, in constiinta acestui popor, incat indiferent ce, o cacareaza cu ochi in mijlocul strazii, o pana de strut cazuta de pe acoperisul scolii, orice poate crea acel nucleu in jurul caruia sa se formeze o gloata organizata. Si totusi noi nu suntem civici, pe cat de aproape stam, pe cat de bine ne asimilam secretiile sudoripare si aroma ranceda a bunastarii pierdute, pe atat de putine intelegem despre celalalt, despre el ca persoana, ca individ. Identitate de grup, da. Individ in interiorul acestuia, nu. Oi. Dobitoace. Rumegatoare poate. Fiecare isi lasa, la intrare, intr-un locas nevazut, sase straturi de creier si-apoi intra intr-un joc automat in care trecut si prezent se intalnesc, se contopesc, se confunda unul cu celalalt. La distanta unei maini, insa, au aparut toate produsele la PET, si dozator, ale civilizatiei. Nu stii de unde vin. Nu stii cine le-a facut. Nu le-ai muncit nici tu, nici altul. Ala care le-a muncit, ala care le-a transportat iti va vinde tot felul de povesti sinistre despre unde au stat, cum le-a refrigerat, cum i s-a stricat aerul conditionat si de-aia capacelul de Danone e umflat, si cum el le verifica nu doar data expirarii.

Hrana in 2010 vine la capatul unui robinet sau cod PIN. E o lume furajera in care banul, obiectul de tranzitie, e secretagog, si dezirabil. Totul pentru ca, la capatul zilei, sa nu duci o viata mai buna, mai plina, mai cu scop, cu obiect, cu o aspiratie la ascensiune, devenire si transcendenta. Dimpotriva. O viata mai cu ness, si cu imtire, si cu combinatorica celor doua. Intr-un univers al cantarului masluit, si-a ocalei lui Cuza, orice are un pret, dar cele mai bune sunt gratuitatile. Gratuitati la transport. Gratuitati la educatie, la sanatate, la alimentatie, la biserica, la semafor, la muzeu, la cinema, la starea civila si la locul de veci. Daca poti fenta, cumva, circuitul banului in natura se face ca ai castigat, din start, pentru ca nu a trebuit sa dai. Un tain vei da oricum, oricand, oriunde, si creierul tau e setat spre o evaluare de multe ori mizera a corectitudinii de pret. E magia - asa cum o numea Gladwell - a pretului de 0.99. Mai are un pic si costa 1, O unitate, si totusi nu-i inca acolo.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | Romania crizata, corespondenta din linia intii, culinar, de bun simt, de gindit, de-ale omului, evolutionism, mutsunake | Comments (3)

Bocitoarele sanatatii

March 4, 2010 – 10:12 am

Una dintre imaginile greu de conjurat ale copilariei mele a fost cea a bocitoarei de profesie. Cum adica, tu baba fericita si altfel nesimtita la durerea mortului, si-a familiei lui, vii si tipi a deznadejde, si canti a jelanie, si-ti faci tot repertoriul de tipete in gama Sol major, si-apoi Sa fie pomeana si bogdaproste, sanatate, drum bun! Dupa care repetitio duminica viitoare. E o meserie ca oricare alta, nu?

Intra in scena expozeului meu, pregatiti de primul paragraf, acei scarbavnici specialisti, doctori si nu numai. Fete cernite. Priviri buhaite. Chelii premature pe frunti incruntate de griji. Nu se poate sa nu devii brusc si dintr-o data serios. E situatia “extemporal” din ciclul primar comunist la scoala. Sunt mai bine de 20 de ani de-atunci. Odata, dar macar odata invatatoarea mea n-a putut sa vina vesela la clasa si sa zica “ia scoateti voi, dragilor, o foaie de hartie sa vedem cat va merge mintea!”. Nu. Trebuia sa fie neanuntat. Trebuia sa fie ca un exercitiu de supravietuire, sa iti testeze nu doar cunostintele dar si continenta sfincteriana. Ca sa inchid paranteza, uneori imi spun ca de-asta sunt atat de multi romani cacaciosi. Ei, si-acesti domni arata ca si cum au picat extemporalul, si-acum se razbuna pe tine.

Temele legate de sanatate sunt recurente, si plictisitoare. Nimic nu merge. Nimic nu functioneaza. Medicii in sus, medicii in jos. Nu sunt bani. Nu sunt medicamente sau medicamentele e scumpe. Ia uita-te cum se duc oamenii aia cu vata luata de la farmacie, ca la spital nu le da nimic. Suferintele si umilintele nasterii in Romania: “In timpul travaliului, gravidele impart bani” (Gandul, mar. 2010). Mizerie. Promiscuitate. Coana Chirita si vaporul cum chiere. In fiecare zi, la vama, iti imaginezi un culoar special pentru masinile cu abtzibild cu cruce rosie si soferi isterici, toti in halatelele lor albe, cum se grabesc sa traga o gura de aer de oriunde, de la Szeged, de la Ruse, numai oxigenul de Carpati sa nu mai fie.

Ca medic, ma simt ofensat. Ca medic, ma simt prost reprezentat. Si nu pentru ca vreunul dintre acesti branzaverdisti n-ar avea analizator sa vada, sau creier sa priceapa, ci pentru ca sunt simpli bagatori de seama, unul nu si-ar sufleca mana sa impinga la batoza asta in vreo directie. Fac ce fac si altii bine: comenteaza. Or sa comentezi nu-i deloc greu, vad si multi colegi de-ai mei care au hartiuta pregatita. Ca aia, ca ailalta, ca umilinta, ca statutul, ca e normal dom’ne sa fim platiti doar atat? Si-o tabara, si cealalta, altfel zis si mortul in sicriu si bocitoarea lui desemnata sunt, la acest moment, patetici, obositori, si neinteresanti. Ce cred oare toti cei cu care imi impart aerul vital, ca sanatatea e greu de infaptuit, sau ca ar presupune un nou Alamo, sau un nou Oppenheimer?

Nicidecum. Ah, pun pariu ca daca acum s-ar propune sa construim o bomba atomica, si-un Megaton imprejuru-i, n-am avea probleme sau scrupule. Cu auto-suficienta insa e mai greu mai ales cand ai, presarati ca bilutele alea colorate ceausiste de le tot uit numele (dar erau bune rau, fir-ar sa fie!), mici functionarasi tembeli, sadici, si educati intr-o singura functie executiva. Sa fure.

Or toti acesti gusati care deplang sistemul de sanatate si la Anna, si la Caiafa, sunt partasi, se fac complice, la o avoocatie a clientelarismului si spiritului discretionar. Degeaba vine acest Bitch al lui Dumnezeu sa mai dea afara (alte) sute de directori de spital cata vreme politica de sanatate publica este una cacofonica de la vladica, pana la opinca. Ma intreb, sincer, cat de greu e sa respecti un set de reguli simple? Dar stai, ca Menumorutul de pe sticla, sau de la minister, sau de la ghiseul finantatorului, vine si-ti cere o solutie solomonica. Nene, n-avem bani si de salarii, si de medicamente, si de sanatate. Hai sictir! Adevarul gol golut este ca orice sistem de sanatate social este cronic subfinantat, motiv pentru care anumite categorii care aveau gratuitate nu mai au, altele continua sa o primeasca etc. Nici macar bunul simt omenesc nu-i impinge pe acesti politruci, comsomolisti ratati, sa faca o diferenta intre handicap si infirmitate, intre nevoile unui paraplegic si-ale unui pensionar altfel sanatos. Varsta, sa ma ierte onoratul auditoriu, nu este o boala desi exista boli asociate varstei. Doar pentru ca s-a plicitist badea Cartsan si ii sade mai bine sa stea la vatra si sa invarta cercul pe ulita, decat sa fie somer, nu inseamna ca si-a gasit prostul la Sanatate. Pensie “pe caz de boala”.

Da, e boala. Se cheama tampenia, sau sadismul, medicului de-a se complace in asa ceva, de-a contribui la asa ceva pentru ca i se rupe, si-a legiutorului sa o permita pentru ca, nu-i asa, si dansului i se rupe. Nu e doar ignoranta, e o nesimtire voluptoasa, purgatorica in care daca tot ne scufundam in rahat, macar sa ne scufundam pana la capat. Nu saracia, ci lipsa imperativelor morale face ca medic, pacient si ministerele lor aferente sa si-o faca de cele mai multe ori cu mana lor si asta pentru ca presupun ca statul, acest tatuc sclerozat, ar trebui sa le fie amandorura chezas.

Ce cauta statul in sanatate? Ah, contributiile obligatorii. O hotie sinistra. Si unii, si ceilalti au dreptul sa reclame faptul ca au dat niste bani care nu se vor regasi vreodata in lista lor de privilegii. De ce nu ma lasa acest stat, de exemplu, sa optez pentru un CAS bazal, modic, da chiar modic in care sa am dreptul doar la consultatia gratuita la medicul de familie si - sa zicem - un barem fix de spitalizare de 30 de mii de Euro iar restul sa fie pe bani? Isi face cineva iluzia ca la acest moment nu circula bani in sistem sub forma de plic? Si nu, nu cred ca o varianta buna e coplata sub forma de bonuri (!!!!!) valorice. Cand chirurgul percepe un tarif de tip flat fee de 500 de Euro operatia, uneori mai mult, alteori mai putin, ce coplata lui Peste Prajit vrei tu sa instilezi? Nenoricirea este ca de cele mai multe ori amaratul ala care da 500 de Euro a platit deja celuilalt mare jecmanuitor, Republica Democrata Romania, CAS toata vietisoara lui de angajat. Ii ramane sa umble apoi besmetic pe strazile patriei si sa admire, resemnat, indicatoarele cu “aici sunt banii dumneavoastra”. Zau, mustacesc uneori ca, in mijlocul acestei lumi kafkiene, intr-o zi am sa vad oameni care sapa, razand manzeste, la baza semnului sperand ca-si vor recupera economiile pierdute.

Fix pe locul doi al listei vin Agentia Nationala a Medicamentului si Casa Nationala de Asigurari. Alte institutii de o mare inspiratie si adevarate gauri negre de sistem in care nu vrei sa stii ce se intampla. Caci daca aflii s-ar putea sa procedezi la a-ti lua pastile din Germania (ceea ce deja se intampla adeseori), sau a-ti face asigurare internationala si-apoi du-te, nene, si te trateaza la unguri (ceea ce Ardealul face). Acesti frati Petreusi mananca bani atat de hulpav ca l-ar face invidios pe marele Drumar al neamului, si nu pentru ca sanatatea e bolnava, sau Romania are atat de multi bolnavi, ci pentru ca aia pe care ii are se asteapta sa fie tratati super-califragilistic, cu minim de bani, uneori chiar mai putin decat si-ar permite.

Romanului de rand i se rupe de sanatatea-i, sau de igiena sa obisnuita, sau de speranta sa de viata. Nu vrea sa traiasca mai mult, sau mai bine. Nici de trait nu-i arde tot timpul, iar ceilalti, care sunt in orice categorie mai putin aceasta, platesc arierate. Tu, eu, si altii, platim copios pentru faptul ca nenea Gheorghe tractoristul a baut toata viata lui, a fumat, a preacurvit, si-acum are toate bolile pamantului in timp ce tu, care ai facut o pneumonie interstitiala, stai sa alergi prin farmacii dupa antibiotic. Este chiar atat de rau. Romania si-a exportat medicii capabili sa creeze o piramida a serviciilor medicale si a ales in schimb ministri brancardiologi, care mai de care mai educati in sanatatea lor, si-a maselor. Ce-ar fi sa ma pui pe mine, de exemplu, ministru la Justitie. Nu-i asa ca as face fata? Dar de domnul Hun ce sa zicem?

Nu mai bociti, zau, Sanatatea. Sunteti penibili. Sunteti ridicoli. Si unii si ceilalti primiti ceea ce, inevitabil, se cuvine chiar daca acel ceva este abuz. Sa ne intelegem, nu circumstantiez abuzul ba dimpotriva, ma indigneaza. Abuzul e condamnabil. Abuzul e rau. Sunt insa 100 de mii de medici in Romania (aproximativ). Cati la suta abuzeaza? Cati la suta sunt Maica Tereza? Si - cel mai important - ce facem pentru restul dintre cele doua extreme? Aia care nu sunt nici-ca-ca, nici-ca-ca. Oamenii care isi fac si treaba, si si-au organizat adaptativ si vietile astfel incat sa poata trai, si trata, cum-se-cuvine. Ce ne facem cu experienta lor? Ii intreaba cineva ceva pe acesti oameni cu dorinta de-a primeni haznaua asta?

Un amic ma intreba, mai mult sau mai putin cu obida, cum a fost posibila povestea lui Arafat si-a SMURD-ului. Pai a fost posibila pentru ca nu Arafat a inventat SMURD-ul. Pur si simplu a aplicat ceea ce deja fusese bine testat in alte parti, cu niste oameni dispusi sa lase mandria in cui si sa invete. Zice vorba din batrani errare humanum est, perseverare diabolicum. Sa gresesti e omeneste, dar sa continui cu greseala…

Ne-am condamnat parintii, si bunicii, la o sanatate de sfarsit de viata absolut odioasa. Le-am tras-o, carevasazica, precum la Rovine si la Podul Inalt, si acum e convenabil sa aratam cu degetul la guvernant. In experienta mea de spital, in experienta mea de viata, omul sfinteste locul pe oriunde merge. Cine face sectiile sa arate de cacat, si la propriu si la figurat? Buna educatie a pasagerilor pe-acolo care include o credinta nestramutata, deliranta, ca cineva trebuie sa adune dupa ei. Vin apoi infirmierele care abia si-au facut manichiura si la randu-le traiesc cu impresia ca munca lor e eminamente intelectuala, apoi asistentele care inca-un pic si-au gatat si-o facultate, si mai pe seara iacata-l si pe domnu’ doctor, dezgustat de propria-i inteligenta superioara, cum ofteaza ca, vai, maicuta, n-avem ce va da. Domnilor, v-ati uitat putin imprejur? Cum o fi la voi acasa daca la munca este in acest hal?

Tot ce-au inteles managerii de spital din capitalism a fost ca daca spelunca noastra trateaza mai multi, ne vin mai multi bani. E asa zisul “troc-pe-serviciu”. Mai multi bani, mai multa limfa de supt pentru sistemul clientelar, nu cel medical. Or eu zic ce-ar fi sa tratati mai putini, mai rar, si mai bine? Spitalele din Bucuresti cel putin merg la 150% de capacitate in zilele bune, zici ca sunt furnale de extinctie si fereasca Sfantul sa raporteze careva, vreodata, mortalitatea iatrogena ca ne-om lasa cu toti de meserie! Ce-i impiedica pe acesti oameni ca, de maine, sa zica domnilor, ne pare rau, noi atat putem trata. Restul? Lista de asteptare, prioritati, “autostrazi de tratament” pentru acele urgente s.a.m.d. Acest colhoz semanatoresc va sfarsi prin a sucomba pentru toata lumea, e un mic detaliu care eludeaza pana si cea mai distinsa bocitoare cu doua facultati, si trei doctorate. Daca Sanatatea crapa in Romania, nu crapa doar pentru spagar, si spaguit, sau pentru intelectual or proletar. Crapa si pentru mine, si pentru mama, si pentru unchi-tu si pentru bunica-sa. Un colaps sanitar in aceasta tara ar fi mai gretos decat cutremurul din Haiti care e atat de popular pe-acest taram al Drobului de Sare. Vezi-te paiul din ochiul lui, dar uite-ta la barna ta.

Acelora care va permiteti va incurajez sa treceti la asigurarile de sanatate private cat de curand, in special acelea care va permit sa aveti servicii medicale in alte tari. Daca puteti, mergeti la clinici private, platiti pe buna dreptate un serviciu dar macar stiti pentru ce platiti. Cu cat scapam mai repede de stat, si de boccianismele ieftine ale Primului Ministru cosas (sau primul cosas Ministru?) cu atat mai bine. Dati bani pe un sapun mai bun, schimbati-va periuta de dinti, folositi deodorant, faceti controale periodice ale starii de sanatate, nu asteptati sa vi se arunce copilul de pe bloc cand va zice de o luna ca vrea sa se omoare sau sta 15 ore la calculator pe zi (si-altceva nu!!), daca vi s-a innegrit o alunita n-o admirati senzual, exista dermatologi pe lumea asta, da, s-a inventat si specialitatea asta. Si-asa mai departe.

Nu plang pentru medicina romaneasca. Plang pentru oamenii care intra pe mana ei. Plang pentru nevinovati, pentru cei care dau, si primesc, respect de la medic. Plang pentru ca inaintea lor au fost 10 imbuibati, nespalati, nevrotopati, revendicativi, cverulenti, nesimtiti de profesie si in timpul liber fosti epocali de aur, care populeaza policlinici, CMI-uri, ambulatorii, camere de garda, precum paduchii unei lumi apocaliptice, asteptand - ca pe vremuri - “sa li se dea”. Ca ei sunt cavaleri ai Muncii.

Linie. Punct. Nu mai exista cavaleri ai muncii. Exista cinste, exista onoare a muncii, exista programare, exista un pret pe serviciu, si pe ora de lucru. Profesia mea e liberala, vrei sa te trateze un comunist traverseaza Prutul, directia Moscova. Pe de alta parte, domnule coleg, aceleasi reguli ti se aplica si dumitale. Zambeste, fii cald, arata ca-ti pasa, nu lasa omul sa te astepte, nu-l duce cu vorba, nu-l umili ca nu l-ai castigat la Pokemon, si fa-ti munca la care te-ai angajat cu excelenta, si la standard. Ah, si daca poti, nu fa munca aia in sila. Pe mine m-a invatat Mama ca daca-i musai, cu placere.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 4.5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | Romania crizata, corespondenta din linia intii, mutsunake, no comment, reflectii, revelatii, sanatate | Comments (0)

Vietile si mortile oamenilor

March 3, 2010 – 3:59 pm

N-ai voie, ca medic, sa desconsideri vietile oamenilor. Poti sa le judeci. Poti sa le pui pe un calapod al stiintei tale si la sfarsitul zilei sa observi mizeria, jegul, spurcaciunea din om, din medic, si din medic-omul. Sarpele de pe toiagul nostru trebuie sa pastreze un ochi deschis asupra raului, si bilei negre, din privirea semenilor imprejur dar si asupra-ne, si sunt situatii unde medicul a intervenit unde etic, poate, ar fi fost, sa nu intervina. Sa fi fost milos si sa lase omul sa moara; sau sa fie drept si sa-l lase sa se chinuie; sa fie justitiar si sa aprecieze ira divina care s-a abatut asupra raufacatorului. Ca grup noi insa am convenit, copilareste, ca orice ar fi nu vom face rau. Acum mai bine de doua mii de ani. Si s-a incetatenit, pentru ca “Hippocrate a vazut ca este bine” (deci nicidecum comentat ci mai degraba recitat cu increderea unui zelot deloc deosebit de fanaticul de stadion) cum ca medicul care face rau este un medic in culpa. E un corolar aristotelic, medicul care face rau este medicul care (nu face) “nu face rau”.

In practica de zi cu zi insa granitele nu sunt deloc clare. Senzational este, si aici trebuie sa ma leg de un articol aparut azi in Jurnalul National, ca inca nu deosebim raul pe care il face medicul, de malpraxis-ul medical. Nu e obligatoriu pentru lectura textului meu asa cum urmeaza, dar puteti lua o pauza ca sa va delectati cu aceasta gema: “Mama a murit legata, iar asistenta e se juca la calculator“. Povestea in sine respecta regulile genului. Este o drama, va spune comentatorul ca sa-si economiseasca sucul din sinapsa. Si apoi trece mai departe. O doamna avea pietre la bila. Si a fost operata. Si i s-a scos piatra, dar cumva la distanta de X timp ea face septicemie si moare. Face septicemie pentru ca avea si cancer pancreatic. Chirurgul iese din aceasta poveste ca personajul rau pentru ca trebuie.

Jurnalul National dixit: Acesti medici ingrozitori, spagari, rauvoitori, greu de atins fara ungerea plicului si-asa mai departe. Or eu am sa iau partea medicului de aceasta data, si-am sa ma iau un pic de domniile voastre, pacientii, si de dumneata, stat, si de dumneata, cetatean platitor de taxe care n-are treaba cu sistemul medical. Priviti insa cu atentie, prestidigitatia mea nu presupune sa judeca saracia din sistem. Vietile si mortile oamenilor de care vorbesc nu sunt gratie, datorita, multumita saraciei. Nu. Se datoreaza 100% prostiei. Prostia, si mai ales ignoranta - observa simpatica Mona Pivniceru aseara la Mihai Gadea la sezatoare, confera un grad teribil de libertate. As adauga ca doar pe distante scurte. Un alt asistent de-al meu de anatomie din facultate, pe vremuri, tot chirurg, si care a sfarsit prin a se sinucide, perora ca sa nu te pui cu prostul si nebunul ca au mintea odihnita. Eu nu m-am facut doctor de prosti. Am preferat sa ajut nebunii, ca acestia din urma sunt cel putin recuperabili.

In Romania, la acest moment, una dintre greutatile titanice ale sistemului medical este ca trebuie sa faca, in acelasi timp, fizic si cartezian, educatie medicala, informare medicala, si tratament medical. Pentru ca suntem insulari in profesia noastra, si pentru ca nu ajungem la acele comunitati care sunt vai mama lor, si pentru ca am facut harcea parcea tot ce inseamna asistenta primara sau secundara, si pentru ca practica privata clinica e o simpla metastaza pe carcinomatoza de sistem, omul merge “unde poate” inainte ca vreodata cineva sa trieze cazul, si sa-l trimita “unde trebuie”. Este un gest atat de simplu sa faci triaj, si sa ai o viziune de ansamblu asupra nevoilor de sanatate ale unei populatii. Trebuie doar sa-ti pese.

Aici eu fac o pirueta si evit discutia-cazan privind statul romanesc. Statul face, statul drege, vai noua ce stat avem. Asta presupune, cumva, ca nivelul intelectual al maselor este fara echivoc dedicat, si delegat, unei autoritati si ca oamenii nu pot sa judece pentru ei cel putin privind starea lor de sanatate, si de integritate. Or aici e un artific de gandire pe care toti cotcodacii presei noastre il eludeaza, si-l ascund cu strasnicie, anume ca dincolo de scandal ei sunt la fel de ignoramus ca si cititorii lor. Da, aici fac trimitere la povestea cu Emilia Potenteu si ziarul Gandul, dar si multe alte instante in care educatia de sanatate a maselor e un film cu un chior in tara orbilor. Expertii in psihiatrie sunt psihologi (!!!), expertii in cardiologie sunt naturopati, expertii in boala artrozica sunt lecuitori din tata in fiu si-asa mai departe. Sarlatanismul de partea stanga a axei, acolo unde se formeaza, e acceptabil. Ce e inacceptabil este ca un popor gogoman cumpara toate aceste tampenii la nivel mintal, si le-adjudeca si tocmai acolo unde ar trebui sa-si puna banii, la propriu si la figurat, nu o face din scrupule ambivalente, paranoice, privind natura medicului.

Nu este doar un lux, ci o necesitate ca omul de rand sa aiba notiuni elementare de sanatate, si de boala, sa stie sa recunoasca o boala si sa acceseze sistemul nici mai devreme, nici mai tarziu, acolo unde trebuie, fara maini tremurate, fara hartii de 5 lei, si fara scrupule ca vai ce scump costa. Da, sanatatea costa. La fel si painea, la fel si apa la robinet. Iar medicul este un “ceva” similar Mossad-ului in lupta cu terorismul. Generalul Beilin a spus, la un moment dat, ca ei (Hezbollah) pot sa greseasca de 100 de ori, soldatul israelian n-are voie sa greseasca nici macar o data. Avem un privilegiu foarte redus la ceea ce inseamna eroare umana, si da, gresim, si uneori o patim.

O colega de-a mea, psihiatru, a fost mutilata ieri de un pacient intoxicat, psihotic, la ambulatorul de jos, de la Cotroceni. Intr-un acces de furie (furor - ce ironic, chiar scriam in Adevarul, relativ recent, de complicatiile agitatiei psihomotorii) domnul cu pricina a injunghiat-o pe unde-a apucat pe doctorita care, in gestul reflex de a-si proteja fata, si-a expus antebratul. I-au fost sectionati nervii. E posibil sa ramana cu infirmitate in urma acestui incident. Oare nu stim, cu totii, care sunt riscurile meseriei noastre? Dar voi oare le stiti? In dialog unu-la-unu fiecare pacient sa grabeste sa perie empatic profesionistul de sanatate, ca mai apoi sa-l injure ca lasa-l, da-l dracului, nu te uiti ce masina conduce, sigur castiga mai mult decat mine. Domnule pacient, cu respect, e de asteptat sa castige mai mult decat tine. Si medicul, si pilotul de avion, si soferul de autocar, si soldatul profesionist sunt categorii strategice in orice natie. N-am facut douazeci de ani de scoala ca sa fiu scuipat de un reprezentant al clasei muncitoare, din parinti tarani, de preferinta. In spatele acestei idei multi colegi de-ai mei fac la randu lor eroarea, impardonabila in opinia mea, de a conditiona omul dupa origina lui sociala. Si unii, si altii, dezvolta un minim numitor comun si tare mi-e teama ca nu pacientul ignorant castiga intelepciune de la medicul sau ci invers, medicul devine un dobitoc reactionar in fata unei astfel de situatii.

Sunt dur cu masa pacientilor, sunt si mai dur cu colegii mei. Ati avut, cu totii, de facut o optiune deja acum foarte multi ani. Puteam cu totii sa fabricam nasturi, sau sa cultivam zarzavat. Puteam oricare dintre noi sa luptam pentru patrie, sau sa vindem ciunga. Breasla noastra e fara seaman, inaintasii nostri impletiti in insasi materia umanitatii. Sunt mandru ca sunt medic. Dar sunt si pacient. Sunt medici pe care la randu-mi nu-i sufar, si care isi merita retorta, dar nu le-as putea-o da vreodata daca as pretinde ca sunt un Niculaita Minciuna, sau un Aventurile lui Habar N-am.

N-am sa obosesc vreodata a-ti spune, daca ai o problema de sanatate cauta-te. Informeaza-te. Intreaba, ca nu e rusine. Si daca ti se inchide usa, intra pe geam. Si daca medicul te trateaza rau, mergi la altul. Si daca nu exista altul, si stai in Cuca Macaii, si e unul singur care e Pasa Hassan, da-l in gat, reclama-l. Nu te refugia in propria-ti prostie, si ignoranta, si naivitate. Lupta pentru dreptul tau de pacient, dar fi un pacient bun pentru doctorul tau. Succesul relatiei voastre sta in cooperare, nu in mita reciproca si jocuri psihologice. Si nu uita, moartea e o optiune intotdeauna cand mergi la medic, si el stie asta. Eu plec de la premisa ca medicul nu-l uita pe Hippocrate, despre care a jurat. Nu a promis ca se mai gandeste. A jurat.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | Romania crizata, corespondenta din linia intii, mutsunake, reflectii, sanatate, sanatate mintala | Comments (0)

Shoah

March 2, 2010 – 10:28 am

In original, catastrofa. Am inceput lungul drum al lui Shoah (Claude Lanzmann, 1985). Noua ore de interviuri cu supravietuitori ai Holocaustului la 40 de ani de la terminarea WWII, cand “amintirea era inca proaspata”. Si-apoi cu oameni ai locului, de la Auschwitz, si alte lagare, oameni care isi munceau pamantul la 50 de metri de camerele de exterminare, liber privitori care faceau, pentru distractie, un gest de mila din a avertiza pasagerii Pullman-urilor care trageau la Treblinka si Sobibor ca… (puncte puncte, aici urmeaza un gest de lama care taie beregata facut cu degetul). O rata matematica de exterminare de cateva mii de oameni pe zi, mai exact doua vagoane pe ora, mai exact 240 de oameni incarcati ca sardinele care parcurgeau drumul de doi kilometri la deal, impinsi de locomotiva. Cum am fost in stare? Si totusi am fost in stare.

Genele noastre poarta undeva, intr-un loc unde ADN-ul e bine pliat, memoria olfactiva a unei zile cand cerul a fost umplut de mirosul intepator carnii arse, si vantul a spulberat cenusa peste Europa. Credeti ca va imaginati adancul Purgatoriului? Iata un exercitiu bun, pentru inceput: evreii buni de munca erau scosi din rand, si obligati sa asiste la carnagiul celor de-o familie cu ei. Dupa cremare, tot ei trebuiau sa ia oasele lungi, bazin, femur, care nu se zdrobisera, si sa le taseze pana cand se transformau intr-o pulbere fina. Oasele bunilor, si strabunilor, lor. Si-apoi, cand se adunau suficienti saci, ii urcau intr-o caruta si-i deversau in raul din apropiere.

Cati oameni vor fi baut apa, kilometri mai jos, fara sa stie ce beau?

Ahmadinejad nu a vazut Shoah. Karadzic nu a vazut Shoah. Karadzic sugereaza ca cel de-al doilea mare Shoah al secolului trecut, cel din fosta Iugoslavie, reprezinta un “razboi bun si sfant” si ca el, “un umil servitor al poporului” nu a facut altceva decat sa-si serveasca natiunea. Si la tot pasul in depozitia lui s-a petrecut ceea ce Vamik (n.a. Volkan) numea, pe buna dreptate, in Bloodlines, “time collapse”. Prabusirea timpului, si indeosebi ceea ce la noi s-ar putea traduce drept “convergenta timpului narativ”. Trecut devine prezent. Evenimente vechi de sute, daca nu mii de ani, transpar in realitate si urca, visceral, ca si cum noi le-am fi indurat. Shoah-ul anilor ‘40 a iscat un altul in urma lui, si-apoi nu vorbim de gulag-uri si de pogromuri aici, ar fi doar variatiuni pe aceeasi tema. Punctez doar elementul central, invocarea unui istoric romaticizat, pe alocuri confabulator, ca fiind o halca buna de realitate pentru a legitima crima. Crima organizata. Crima premeditata. Crima directionata catre anihilarea nu a unui individ, ci a unui grup.

Cum se aranjeaza un genocid?

Supa primordiala o reprezinta o imposibilitate sociala, deci nu doar un simplu impas, o “trauma electa” divinizata, la timpul trecut si deci ireparabila. Saracia, paucitatea centroida, e un alt gen de imposibilitate; canoanele morale represive, conflictogene, ancorate in ideea de pacat si retributie, si de crucifierea unui Messiah, dar si expierea vinei excesiv printr-un locus de control extern (de obicei fatalist). Toate sunt turba a ceea ce urmeaza. Multi si-aduc aminte ca al doilea razboi mondial a inceput cu fanteziile expansioniste ale lui Hitler. Putini insa realizeaza ca devenirea lui Hitler a fost posibila in cenusa unui Imperiu, si s-a schimbat, pe veci, la aniversarea unei batalii intre sarbi si turci, batalia de la Kosovo.

Spune Volkan:

“Doi ani dupa eliberarea Kosovo-ului, la 28 iunie, 1914, aniversarea bataliei din secolul XIV de pe campia cu acelasi nume, un bosniac pe nume Gavrilo Princip l-a asasinat pe Arhiducele Francisc Ferdinand de Austro-Ungaria si pe sotia acestuia insarcinata, la Sarajevo, si astfel a inceput primul razboi mondial. Ceea ce stim despre Princip este ca, adolescent fiind, si la fel ca multi alt sarbi, a fost infuzat cu reprezentarile transformate ale lui Lazar si Milos ca razbunatori. Faptul ca arhiducele a indraznit sa intre in Sarajevo la aniversarea bataliei pentru Kosovo a fost perceput de multi sarbi ca o insulta internationala. Impuscand arhiducele, Princip simtea ca ataca Austro-Ungaria, care inlocuise imperiul Otoman ca “opresorul” care incerca sa supprime spiritul kosovar.  Vizita arhiduceloui la aniversarea bataliei de la Kosovo a combinat doi opresori intr-o “prabusire a timpului”. Dupa WW - I se fondeaza regatele Serbilor, Croatilor si Slovenilor […]

Cine a fost Adolf Hitler? Un austriac, veteran al primului razboi mondial. Bunicul lui ilegitim a fost Leopold Frankenberger, un evreu din Graz, Austria, care nu si-a recunoscut bastardul, pe Alois, tatal lui Adolf. Adolf insasi s-ar fi numit, o parte buna din copilaria sa, Shicklgruber, inainte ca tata-su sa ia numele parintelui sau adoptiv, Johann Hiedler.  Trebuie spus ca unii istorici contesta acest mic detaliu al originilor Fuhrer-ului, anume ca nu era de un arian “pur” dupa propriul sau calapod.  Un alt detaliu deloc important este ca, in timpul WW-I, Hitler a participat batalia de la Passchendaele, si mai ales la cea de la Ypres, ramasa in mitologia secolului XX drept Kindermord bei Ypern (Masacrul Inocentilor). In trei saptamani au murit 40 de mii de oameni din Divizia 9 Infanterie, din care facea parte si Soldatul Principal Adolf Hitler. Mii de oameni intr-o singura zi. In sine un Shoah.

Restul se agrega in ontogenia devenirii unui lider fanatic, intr-o “noapte a cutitelor lungi” si triumf rasial asupra unui Opresor perceput, delirant, halucinator, si instilat pasiv in identitatea colectiva a maselor. Ian Kershaw sustine ca “drumul spre Auschwitz a fost construit cu ura, dar a fost pavat cu indiferenta“.

Apasati butonul pe “repede inainte”. Aceasta nu este o poveste (doar) despre Holcaust. In 1992 incepe razboiul in Bosnia Herzegovina. Radovan Karadzic si Mate Boban se intalnesc, dupa ce fortele sarbe inconjoara Sarajevo, si semneaza, la 6 mai, un prim acord de incetare a focului. Unde? In Graz. Da, ati inteles bine. Prin el se ratifica (si) existenta unui mic stat bosniac, numit peiorativ “pashalak-ul lui Alija”. Dar lucrurile nu se opresc aici. In urmatorii doi ani, pana la interventia NATO, in fosta Iugoslavie se petrec atrocitati greu de ascuns, si totusi bine vatuite de nesimtirea vecinilor zonali, inclusiv Romania unui anume Nicolae Vacaroiu care, premier fiind, a stiut sa nu respecte embargoul impus, a tacut diplomat si a alimentat masinaria de razboi sarbeasca, si indirect genocidul etnicilor musulmani de la Vest de Dunare. In fond si la urma urmei si noi, romanii, aveam un istoric de impartit cu Imperiul Otoman. Vacaroiu a continuat prin a fi presedinte al Senatului in doua legislaturi, si-apoi a fost chiar si presedinte interimar al Romaniei. Deloc rau, nu?

Ce inseamna epurare etnica? […intimidare, expulzare fortata si/ sau uciderea unui grup etnic indezirabil, de asemenea inlaturarea oricarui vestigiu al acelui grup etnic,  cum ar fi lacasurile sfinte, cimitirele si cladirile istorice sau culturale. De asemenea folosirea frecventa a torturii, violului si omuciderii ritualiste, cel mai adesea la sarbi implicand taiatul gatului: ucigasul ii leaga mainile victimei la spate si forteaza victima sa ingenuncheze. Apoi infige genunchiul in ceafa victimei, o ia de par, si ii taie gatul…]

In timpul celor 3 ani de razboi, de ambele parti, de asemenea, 50 de mii de femei au fost violate, multe dintre ele in timpul asediului asupra Sarajevo. Industria propagandei incuraja asta, anume ca o femeie bosniaca impregnata de de un barbat sarb ar fi cumva, purificata. In “casa Karaman“, de exemplu, fete inclusiv de 12 - 13 ani erau violate cu bestialitate.

In 1995, la un an de la debutul interventiei NATO, trupele generalului Ratko Mladic au omorit 8000 de barbati bosniaci, lucru calificat de TPI de la Haga drept genocid. Shoah. Infragenocidul, deci suma masacrelor, nu au fost incluse ca atare pe capetele de acuzare, ci doar drept “crime impotriva umanitatii”.

Se estimeaza ca oriunde intre 25 de mii, si 350 de mii de oameni, au murit intre ‘92 si ‘95 cand s-a semnat acordul de la Dayton, din noiembrie 1995. Doisprezece ani mai tarziu, Centrul de Cercetare si Documentare din Sarajevo a publicat Cartea Mortilor care insumeaza 97,207 persoane, moarte sau disparute in timpul conflictului. Doi din trei erau bosniaci; unul din patru sarbi; restul croati. Un an mai tarziu, in fata Adunarii Generale a ONU, seful delegatiei bosniace afirma insa ca, potrivit datelor lor, peste 200 de mii de oameni au fost ucisi, intre care 12.000 de copii. Peste doua milioane de oameni au fost obligati sa-si paraseasca locuintele si sa devina refugiati.

….

In urma cu patru ani l-am cunoscut pe Thomas. Thomas e austriac, si el. Am lucrat impreuna, in Canada, timp de 8 luni, dupa care el s-a intors in Europa iar eu am mai ramas pentru inca doi ani. Intr-o zi, la pranz, Thomas mi-a povestit de eforturile lui impreuna cu o echipa din Kosovo de a genera o baza de date cu supravietuitorii razboiului. N-a vrut sa-mi dea alte detalii, m-a rugat doar daca as  fi dispus sa ma uit pe niste analize statistice si sa-i dau o parere. Mi-a dat niste grafice, m-am uitat peste ele, i-am raspuns masinal, si asta a fost tot.

Anul trecut, in vara, am reluat legatura. Era in impas. Avea baza de date, n-avea cine sa i-o lucreze. Astfel a inceput o noua colaborare intre noi. A urmat apoi un nou proiect care a fost aprobat in noiembrie anul trecut, si care se afla in desfasurare, privind suicidul la veteranii de razboi din Kosovo.

Vara trecuta l-am cunoscut pe Vamik si am aflat povestea liniei de sange care traverseaza Europa de la primele migratii slave.

Luna viitoare ma duc sa tin un seminar la Universitarea de la Pristina.

Shoah.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (5 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | amestecate, mutsunake, no comment, reflectii, revelatii | Comments (13)

Morgana Lefay - Delusions (Aberrations of the Mind - 2007)

March 1, 2010 – 8:08 pm

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (1 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | musica, mutsunake | Comments (0)

Prajiturica socialista

February 27, 2010 – 9:23 am

Michael Moore: Do you have any suggestions for me?
Wall Street Professional: Don’t make any more movies.

Am vazut aseara cel mai recent documentar marca Michael Moore: “Capitalism: A Love Story”. Majoritatea stiti deja de domnul Moore in urma faimoasei sale retorte de-acum 9 ani: “Shame on you, Mister Bush!” (Sa va fie rusine, domnule Bush!). Tot ce se poate ca aici a fost sursa originara de inspiratie pentru povestea cu pixelul albastru si Dinu Patriciu, atata doar ca MM arata un deget catre decizia de a obfusca detalii ale atacurilor de la 11 Septembrie de catre administratie, in vreme ce noi rontsaim tema pocnitului copiilor poporani.

Moore s-a luat, de-a lungul anilor, de o multime de pietre pretioase ale Visului American, incepand cu justitia oarba (And Justice for All), regimul armelor si munitiilor (Bowling for Columbine), conducerea iluminista la opaits (Fahrenheit 9-11), sistemul de sanatate ultra-performant (Sicko) si, iata, acum, minunata organizare a muncii si distributiei bunurilor. Nu am sa fac o disectie amanuntita a filmului, de-asta exista critici literari. Opinez ca are momentele lui, asa cum le-am invatat la lectia cu nuvela lui Vlahuta, si reuseste acolo unde Sicko a esuat lamentabil. Problema pe care o pune, insa, rezoneaza in narile mele cu un parfum intens de amoniac, e putreda precum Danemarca. La ce se rezuma, in fapt?

Anume ca nu exista o omonimie intre capitalism si democratie, personaje de genul Doctor Jekyll/ Mister Hyde (premisa 1), capitalismul e o tulburare adictiva in care de unde ai mai mult vrei mai mult (premisa 2) si, in cele din urma, sistemul obez la propriu si la figurat sucomba si risca a strivi furnicutsa muncitoare, daca aceasta nu se aduna in forme de auto-guvernare komsomolista de tip sindicat (premisa 3).

Moore are dreptate sa observe toate aceste lucruri in apusul de soare al creditelor sub-prime in imobiliare care au prabusit, cu un fasait sinistru, bursa de pe Wall-Street. Aidoma are dreptate sa observe incontestabilul absurd de remuneratie, in care un pilot de avion castiga mai putin decat un muncitor pe banda rulanta la o fabrica de paine. Suna cunoscuta situatia? Putreziciunea, insa, e ceea ce traim noi la randu-ne, strangand infrigurati din basca in timp ce ascultam predica egalitatii sociale. Moore imagineaza o lume, la fel cum multi dintre cei de stanga o fac, a painii si-a pestilor care se inmultesc prin fotosinteza, a Cartei Drepturilor lui FDR in care toata lumea musai sa aiba de lucru, de mancare, si de sanatate. Dusa la extrem, aceasta strategie seamana izbitor cu minima cana de orez implementata intr-o anume cartulie rosie a lui Mao care sigur a adus China la 1.3 miliarde de capete ovale, cu ochi mijiti, si o crestere economica viguroasa pe ruinele Vestului. Proletariatul, oraselele “blue collar” (gulere albastre, versiunea lor de “clasa muncitoare) sunt deplanse a fi tratate inechitabil de rechinul financiar intr-o trimitere romantata la acel loc vulnerabil in fiecare dintre noi: copilaria. Daca tata a fost strungar si mama filatoare, sa nu ti se umfle vana gatului cand vine capitalistul feroce si iti fura banii? Si apoi sa faci ce-a facut Toma Alimos?

Notabil, exista un moment in “Cap. / A Love Story” pe care n-am sa-l divulg, dar ma folosesc de semnificantul sau, care invalideaza intreg filmul. Naivitatea omului de rand, observa Moore, este de a incurajat, tacit, loteria imbogatirii sperand ca intr-o zi se va afla si el printre acei 1% “cei mai bogati ai lumii”. Morcovul inaintea magarului face ca acesta sa urmeze o cale marcata de caznele produsului in plus, si-a manipularii unui chilot mereu carpit, mereu murdar, sa incapa osanza din ce in ce mai mare. Departe de noi sa ducem rationamentul pana la capat, anume sa ne uitam la consumul per capita a tuturor cetatenilor Statelor Unite, asa amarati si cu gulerasul albastru cum sunt dansii, si in fapt si de drept sa ne intoarcem la veritabila problema, cea careia eu ii spun prajiturica socialista.

In cofetariile copilariei noastre se aflau doar un numar limitat de prajituri, cu un numar si mai limitat de calorii. In acelasi timp, lipsa flagranta a publicitatii despre dulciuri prepunea o doza de miracol de fiecare data cand mancam un ecler, sau o savarina. De eugenii nu mai vorbesc, sau de Brifcor, sau de Pepsi. Zilele cand beam un Pepsi la crashma, ca mi-l lua Tata impreuna cu rachiul lui traditional, erau mirifice pentru ca habar n-aveam de “brand-ul” Pepsi. Zeci de ani mai tarziu, in paradisul Wal-Mart-ului canadian, am descoperit cu oroare sticlele de Cola no-face-no-name-no-number, toate rafturile de “soda” formate din orice aroma + sifon la sticla PET, dar si consumatorii compulsivi de pe Dambovita (si inainte, si dupa plecarea-mi) care pentru ca pot isi vor cumpara, musai, toate tampeniile, nediscriminatoriu, doar pentru a-si asigura creierul deprivat de dopamina si predispus la anxietate axiala ca ei “au cu ce”, ca “isi permit”. Si nu e doar mancarea, e totul. Domnul Moore incearca sa vanda o clasa muncitoare crestina, austera ba chiar de inspiratie neo-protestanta, in timp ce publicul sau e de-un epicureeanism desantat. Acum 2 ani, la Boston, ne-am oprit sa cumparam o inghetata. Am cerut - vai noua! - “regular size” (dimensiune normala) ca sa ne trezim cu doua ligheane, la propriu, incondeiate cu topping, frisca, fursecuri, bilute, sprinkles, si-un linguroi generos cu care sa ne hranim burdihanele pentru doar 3.99$. Doar 4 dolari. 12 RON. Americanul de rand, trebuie spus, consuma cel mai mare nivel de calorii per dolar castigat, altfel spus la american 1 dolar are o quota metabologena maxima, la fel cum sansele sunt foarte mari ca ala nu e dolarul lui, si ca de fapt dolarul ala nu exista. Ce exista in schimb e celula lui adipoasa.

Sa revenim cu picioarele pe plaiuri mioritice. Cum o fi la noi? Dupa 50 de ani de asteptat americanii, iaca-ta ca ne-am americanizat. Mancam la KFC si la Mec (sic!). De imbracam la Zara, si-am trecut cu brio prima copilarie a pantalonilor cu turul pana la pamant catre era blugilor cu crapatura la curea, prespalati si-acum cu multe buzunare. Tot romanul de cartier stie ce e aia o “tsoala de marca” pe care si-o afiseaza cu demnitatea unui curcan la varf de faza fertila, la fel de bine cum isi umfla parbrizul cu toate crucile sfintilor Frati Petreusi. Cat de mare sa fie golul din sufletul omului daca e nevoie de toate aceste porcarii? Noi, si nimeni altii, am impins oameni in Parlament care sa ne reprezinte aceasta foame, aceasta lacomie latenta. Noi, si nimeni altii, am invocat asupra-le aceasta calitate de-a deturna fonduri ultuitoare intr-o tara in care, inca, milioane de oameni n-au descoperit hartia igienica dar au telefon mobil.

Pericolul crucial al oricarei comunitati este cand isi depaseste resursele in raport cu consumul, sau cand acest consum devine disproportionat la nevoi. Centrii foameii din creierul nostru sunt suficient de agresivi, si agresogeni, incat sa anihileze orice concept logic, sau umbra morala, vis-a-vis de dorinta de a avea, si-a asigura, o satietate perena. Inevitabil de ei sunt legate si alte circuite, de conditionare comportamentala, de frica, de formare a compasului cognitiv, si de functii executive, tocmai acelea care ne dau voie sa avem discernamant, si viziune asupra viitorului si consecintelor faptelor noastre. “Trai decent” - una dintre formularile paradigmatice din Carta lui Roosevelt, e in fapt un domeniu atat de iluzoriu tocmai pentru ca lasa la mila Domnului homeostazia decentei.

E decent sa ai frigiderul plin, sau economii la banca, sau sa poti sa-ti hranesti familia? E indecent ca eu sa arunc un kilogram de banane doar pentru ca in Vrancea, sa zicem, sunt familii care mor de foame? Ce spune prajiturica socialista? Uite de exemplu Bill Gates a ajuns cel mai bogat om din lume si-apoi a dedicat cea mai buna parte a averii sale scopurilor caritabile in tari africane. Warren Buffett sa-i urmeze, oare? Ce sunt dispusi sa faca miliardarii Romaniei? Sau ai Rusiei?

Acum doua zile am fost, pentru prima (si ultima) oara la un meci de fotbal pe stadion. M-am amestecat in multime. In spatele meu, la doi metri, un copil striga tulburator la oamenii de pe teren. Ce tata il lasase oare din mana? Acolo era locul lui, intr-o joi seara? Si, cu riscul de-a fi crud, si dur, si rau si toate la un loc, si gandindu-ma la Tiger Boom-ul din Irlanda, de ce-a vrea sa aibe acest copil mai multi bani, mult mai multi, eventual sa-i dau banii mei? Ca sa mearga la si mai multe meciuri?

Resursele deriva din moravuri, si le alimenteaza pe acestea. O tara in mizerie nu va fi ajuns asa din cauza acelui 1% care a furat 95% din bani, sa zicem, ci datorita restului de 99% care au generat atare moravuri. Gandeste-te, inainte sa ceri orice, nu doar daca ti se cuvine, ci daca ai nevoie de el. Cu adevarat. Urasc piramida nevoilor lui Maslow, de exemplu. Dar sunt un utilitarian. La ce iti trebuie o masina care consuma 20 de litri la suta pe autostrada? Sau o vila cu 40 de camere pentru familia ta cu 3 membri? Nu zic sa dai 1 leu cersetorului de la semafor, dar cum de mai apoi arunci restul pachetului de biscuiti cainelui comunitar? Esti mai apropiat de-un caine, decat de-un seaman de-al tau? De ce injuri tiganii si le dansezi manelele? De ce proferezi o credinta sontoroaga, dar ignori cu buna stiinta gradientul dintre bine si rau? Si chiar de-ar fi simonia o podoaba capilara, catre ce finalitate construiesti sute, mii, zeci de mii de biserici si Catedrale de Mantuire intr-un oras unde se moare din cele mai perverse motive?

N-ar fi mai bine ca aceia care isi doresc cu spume o catedrala mai bine sa-si faca o Arca, si sa plece cu ea? Biblic, nu?

Mie dati-mi prajiturica socialista, si lasati-mi inegalitatea sociala. M-am saturat de lupi in haine de oaie, si de bolsevism de amvon predicat de catre occidental, sau de catre ministeriabil. Nu vreau binele celor multi, vreau binele adecvat fiecaruia in parte. Vreau lege, corectitudine, si vreau acel drept constitutional care iti asigura doar “urmarirea” fericiri, dar nu ti-o garanteaza. Vreau dreptul meu de-a fi nefericit, de a-mi fi foame, de-a fi esuat, de-a nu fi bun la acel ceva, si de-a invata ceva din asta.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (3 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | cultura, de bun simt, de gindit, mutsunake, papa si gilgil, reflectii | Comments (2)

Pac Man

February 26, 2010 – 9:36 am

Computer games don’t affect kids, I mean if Pac Man affected us as kids, we’d all be running around in darkened rooms, munching pills and listening to repetitive music.
- Marcus Brigstocke

Gasesc fascinant exercitiul urmator de gandire: noi, oamenii, posedam minte, ganduri si sentimente. Ce-ar fi daca, de fapt, ar fi invers, adica minti, si ganduri, concepte, care poseda oameni. Suna chiar artistic, cutarica era “subjugat” de-un gand care nu-i dadea pace. Dar ia-ti un minut si incearca sa guvernezi un univers in care omul e doar un vehicul pentru o ereditate mult mai ciudata, una care la randu-i a evoluat, in paralel, cu maimutele antropoide. Intelectul nostru nu e nici pe departe cel mai evoluat, desi ne minte cu convingere ca trebuie ca suntem “cei mai destepti primati” de pe planeta asta, nu neaparat oricare alta. Mintea noastra se pricepe la o multime de trick-uri, stie sa inventeze, sa dezbata realitati aparent contradictorii in acelasi timp si, cel mai interesant, mintea noastra stie sa citeasca mintea altuia si - nu-i asa ca-i minunat - mintea noastra stie in orice moment ca se “are” in minte.

Creierul nostru nu e constient de sine ba chiar, strategic, e un organ nesimtit prin excelenta. Prelungirile sale senzoriale au de-a face cu “lumea” dar nicidecum cu starea sa de buna functionare. Daune uneori ireversibile se petrec pe furis, pe nesimtite, si organul dormiteaza. Mintea, pe de alta parte, capata proportii de verb pentru ca - vorba lui Vikram Lal - “daca locomotiva are un injun, atunci injuneer-ul este mintea acelui injun”. Mintea face, dar mintea si “este” dincolo de cartezianismul initiat de Descartes si apologetii. Nu doar intr-un loc aparte, caci daca ar fi un loc tot cartezianisti ne-am numii, ci neaparat ubicuu, mintea se “pastreaza” in minte la persoana intai, si in acelasi timp la persoanele a II-a, a III-a, si combinatia dintre ele in ordine de inferenta, de “teorie a mintii” care succed varstele noastre cronologice cu unele de dezvoltare. Un an = stiu; Doi ani = “stiu ca stii”, Trei ani = “stiu ca stii ca stie”, Patru ani = “Stiu ca stii ca stie ca stim”, Cinci ani = “stiu ca stii ca stie ca stim ca stiu” si-asa mai departe. Nu e foarte clar de ce, ontogenetic, ne oprim totusi, poate spre binele nostru, la un numar finit de inferente dincolo de care mintea noastra refuza, indaratnic, sa mai garanteze o calitate a procesului.

In schizofrenie, de exemplu, culmea halucinatiei e sa ai “mai multe voci care se cearta intre ele si vorbesc despre tine la persoana a treia”. Si te mai si comanda. In Biblie, acest manual nesfarsit de experiente mistic-religioase cu unduiri epileptice, de narcoza desertica si in cele din urma, poate, primul mare breviar de psihiatrie comunitara aflam ca Iisus la un moment dat scoate 100 de draci dintr-o femeie. Indraznesc sa sugerez ca poate erau vreo 7 - 8 draci, iara restul simple copii repetitive ale acestora. Pur si simplu logistic era imposibil. Lectia totusi e ca mintea poseda aceasta capacitate unica de a se recopia in ea insasi la nivel de reprezentari secundare, in “obiecte” ale noastre, dar si introiectate de la altii, din nou si din nou, diamantin, fara a-si pierde vreun moment coeziunea iar daca si-o pierde se cheama ca e boala psihica. Din acest punct de vedere sanatatea mintala capata o dimensiune cuantica. In urbi et orbi.

Ce cauta PacMan in aceasta poveste?

PacMan este o bulina cu o fanta pe post de gura care umbla printr-un labirint bine determinat aritmetic si “inghite” diverse. Cand a aparut pe piata, in anii ‘80, jocul parea o gluma. A capatat proportii legendare insa, si continua sa fie o activitate dintre cele mai acaparente si la 30 de ani de la aparitie, un joc devenit cult, pentru simplul motiv ca exploateaza insasi functia ontogenetica a mintii, pe care o expune ca mecanism in toata splendoarea-i nuda. Anume ca mintea minte si presupune ca acolo unde ai o gura, si altceva, gura prevaleaza asupra obiectului. Acest prim stadiu, de oralitate, este primul pacalici de supravietuire, un “reflex primitiv” de suctiune pentru care cadem, din nou si din nou, oricand de-a lungul vietii ba chiar la senectute daca avem noroc s-ar putea chiar sa recadem catre stadiul cu pricina. Si-apoi intervine iluzia de simetrie si intentionalitatea. Un labirint nu e doar o adunatura de matse si intersectii. E un drum care are o iesire. Cu cat esti mai dezvoltat cu atat poti sa-ti planifici un curs optim pe acel drum catre iesirea imaginata. Sobolanii, de exemplu, au cel mai bun sistem de planificare, de imaginare a drumului afara dintr-un labirint. Intr-un concurs labirintin cu sobolanii mintea omului ar fi batuta la fundul gol, si umilita la careu in fata colegilor. Ce distinge mintea omului insa, in cele din urma, e ca-si creaza un sistem de ipoteza, si fortare a acesteia asupra realitatii, ca exista ceea ce se cheama motiv si cautarea, intuitiva, a acestuia. Socratic am putea spune ca omul tinde, fara sa vrea, inexorabil catre aflarea adevarului precum cartita. Si sapa, si sapa, si e orb in cautarile lui si la un moment dat compulsiv precum un PacMan dar el cauta.

Ce-ar fi daca i-as spune mintii tale ca nu exista adevar? E o inventie, fara minte nu exista adevar, la fel de bine cum procesul de confabulare, halucinatiile si-asa mai departe sunt contigue unei functii de adevar care nu e probabilistica, ci un domeniu fuzzy. Acum, ce-i drept, in anul 2010 inca sunt(em) devreme in a testa ipoteze privind psihicul uman intr-o paradigma fuzzy asa cum si-a imaginat-o Lotfy Zadeh. Ce-i drept folosim tehnologie fuzzy in orice, inclusiv in urmasii heuristici ai lui PacMan, in AI, frigidere, calculatoare, computere pentru masini, design de cladiri, cautarile universului si-asa mai departe. Realitatea e ca traim domenii fuzzy, si nu adevaruri.

Sa ma explic. Adevarul e o functie binara. Aristotel a observat ca, logic, adevarul e adevarat si adevarul nu e minciuna, si ca amandoua in acelasi timp sau tertium “nu se poate” (non datur). Probabilitatea de adevar e o fractie de sansa, in care 1 = 100% = maxim de sanse iar 0 = 0% = minim de sanse de adevar, adica maxim de sanse de minciuna. Asta e alta fabricatie a mintii, acest tertium, anume ca ceva neadevarat automat devine fals. Dar sa nu ne pierdem atentia. Zadeh spune ca adevarul nu e o functie de probabilitate, ci de apartenenta. Adevarul are grade de membership (adeziune ca membru, in original). Si-atunci e posibil sa ai un domeniu discret, unde ramane sa ai un k de interval-ratio nedeterminat inca, la care gradul de adeziune la “adevar” sa poata deveni incremental si dincolo de el “orice” se asimileaza a fi adevar, dar in proximitatea caruia este permis sa fie si adevar, si minciuna, in acelasi timp. Doar ca mintea rade de tine, ca in PacMan, si zice: “stai ca nu-i asa, eu nu pot sa traiesc cu 70% adevar si testare a realitatii”. E o gatuire von Neumann unde musai sa ai binaritate, si dihotomie.

Ce vreau sa spun la capatul acestei divagatii este ca jocurile noastre, de-a lungul timpului, dar nu orice fel de joc ci acele jocuri ale mintii, acele jocuri psihologice, ne-au plasmuit in ceea ce suntem astazi. Indraznesc sa pun marile cicluri de extinctie, conflagratii, cverulenta si sete de sange ale omului incep intr-un conflict asupra caruia au atins Freud si mai mult Jung fara sa aiba o viziune PacMan/ fuzzy asupra gandirii. Culmea e ca la ei nu se potrivea tocmai pentru ca unul urmarea o curba fiziologica empirica a la Claude Bernard (ale carui lectii chiar le-a audiat), iar celalalt, curvilinear, si-a emis paradigma intr-o zona de siguranta a abstractului intelectual; jungianismul e, injurati-ma daca vreti, minunat dar sectant pentru utilizator. Mintile noastre isi spun, unele altora, ca spre deosebire de carcasa n-au moarte, iar acestei functii de membru ii spun “spirit” ba si-l mai si imagineaza ca fiind in anumite feluri, acolo-si-nu-tocmai-acolo. In fapt, si de drept, un corolar al acestei teze este ca, in absenta spiritualitatii mintea decade intr-un BIOS autist, si grosolan legat de forma si mai putin de continut. cand spun BIOS autist, atentie, nu ma refer la tulburarile autiste ci strict la comportamentul autist, si activitatea mintala de tip autist. E o diferenta.

Asadar, ca sa-l multumim pe domnul Brigstocke, suntem influentati de jocurile pe care le jucam, de jocurile pe care le inaintam copiilor nostri in virtutea acestui brainworm caruia ii cadem prada. Iubirea e un brainworm. Dragostea si atasamentul sunt, la randul lor, brainworms, la fel si antropomorfismul acestora si iluzia quasi-religioasa de unicitate a gandirii in timp ce ne traim vietile alergand, obstinat, sa iesim dintr-un labirint al constrangerilor carora le mai si zicem “structura”. Are o personalitate bine structurata. Sau…e putin structurat ca personalitate. Fericiti cei saraci cu duhul? Sic, ca te-am deconspirat! Inteligenta umana e aproximabila, in urma acestui mic eseu, unei infectii germinale incurabile, propria noastra toxoplasmoza (si-am sa vorbesc despre asta in curand), careia inca ramane sa-i descoperim infectiozitatea, si contagiozitatea.

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake, reflectii | Comments (1)

Spor? La treaba!

February 25, 2010 – 9:54 am

Si statul zise: “noi, statul, avem zece galbeni. Si-ti dam si tie un banut, si tie unul, iar lui, pentru ca are mots, ii dam doi banuti. Raman restul de galbeni pe care sa-i gospodarim impreuna, si de ne-om permite intr-o zi tie am sa-ti dau doi banuti, lui doi, iar aluia cu mots ii dam patru banuti”. Nimic mai simplu, cel putin in aparenta. Statul e un administrator de scara care stie ca galbenii, pana la urma, urmeaza un circuit al valorii in natura; sufera o agricultura a lor chiar daca nu cresc in copac. Cum sameni, asa culegi, eu atata am inteles la economie chiar daca nu m-au preocupat Keynes, sau Marx, sau Nash, sau ce stiu eu cine. Eu am priceput, si pricep, ca dau niste bani, din munca mea, sub forma de dari, unele care sunt acolo pentru “drepturile” mele, dar altele care sunt contributia mea la “fondul de rulment” al scarii. Dau bani la tara. Dau bani la tarani. Dau bani la stat.

Statul e format din oameni care muncesc intru dansul. Ei, si unul dintre ei sigur s-a gandit ca Doamne, faina-i munca mea, si nu sunt nici groaznic de rau platit chiar daca fac o treaba silnica. Ce ma fac eu ca tara ma obliga sa plec, 20 de zile lucratoare pe an, in concediu? Eu nu stiu ce-i acela. De-as putea, m-as marita cu munca mea, munca mea tot imi da de mancare si ea, ca doar tot banu’ cela-l dau pe pita, munca mea ma iubeste tot la fel de mult si cel putin nu tipa la mine, si nu-mi cere treburi scarbavnice care macar de-ar mai da cateva kilograme jos ca toate stau pe ea ca pe capitsa da ea nu, si nu, si i-am zis sa nu mai faca ciorba aia cu ou ca am pietre la bila! Si mai vrea si la mare, la munte, la bai la Govora, la mama’sa la Zalau si la prietenii de la Sascut cu care a stat ea in camin la nefamilisti. Concediu, auzi! Cui ii trebuie?

Ei, si omul cu pricina ma gandesc ca s-a plans la sefi, si le-a spus cu obida ca pe el il omoara statul, nu lucratul, si ca cel mai greu pentru productivitatea lui e sa-si ia libere, ca el niciodata nu s-a intors din concediu odihnit, iar asta se reflecta in scaderea calitatii muncii lui. Nu mai tine stampila cum trebuie. Nu mai completeaza cartonasele alea minuscule din linie in linie, subtire ca firul de par. Din nou si din nou ii apar brobonele de sudoare la activitati penibile, gen stinsul mucului (de tigara) in scrumiera de pe birou. I-a mai zis si doctorul ca are astenie la ficat, care mai e si gras pe de-asupra. Si nevasta tot ii pune ou in ciorba, desi el i-a zis…

Statul, in infinita-i intelepciune, prin reprezentantii sai locali alesi prin vot liber exprimat si secret nevoie mare, n-a stat mult pe ganduri si i-a propus lui Petre Petre o solutie care sa-i mai indulceasca amarul. Mai Petre Petre, prietenul nostru si votant de frunte, nu vrei tu un spor de refacere dupa concediu? Si spor, atentie, cu atat mai mare cu cat esti mai mult plecat. Caci noi stim ca tu suferi, si ca nevastata-i grasa ca purcoiul, si nu suferi drumul la Sascut, si-apoi mai Petre Petre noi avem bani.

Petre Petre avu, totusi, indoieli atat de natura dialectica dar si materialiste. Nu i se parea tocmai drept ca tocmai lui sa i se ofere atare spor. Acum doi ani a fost la Mare, la Mamaia, si-a vazut puhoaie de oameni in concediu, tot la fel si ei, si sigur toti aveau neveste care puneau ou in ciorba ca burta lor asa sugera, revarsata peste slipul spido albastru siclam pe care-l arborau in bataia vantului, un pic zangalit cu crema de plaja l’Oreal de-aia de se lasa in apa ca uleiul de peste. Ce-ar zice Parintele daca i s-ar spovedi? Dar Doamne Doamne? Unde sta Religia in tema Sporului de ziua a Saptea? In fond, de ce nu? De ce nu in ziua a  8-a, cum ar veni, ar primi inzecit ca doar ce greu i-a fost sa stea, sa rabde, in timp ce Universul numa’bine ce se intamplase si mai erau atatea de produs intr-ansul.

Si-apoi toata lumea stie cate greutati ai sa mergi in vacanta, in primul rand ca n-ai cu ce, in al doilea rand ca n-ai cu cine, in al treilea rand ca sa zicem chiar daca ai cu ce si-ai cu cine n-ai unde decat daca pleci din tara. Or sa pleci din tara e greu, ai remuscari, si-apoi tat taranul stie ca in Ungaria nu se vorbeste romaneste, si pana in Italia te mananca uratul cu prego si piacere. Deci o noua sursa de stress. Ziua plecarii de concediu de exemplu pentru Petre Petre este, de cand se stie, un cui la sicriu pe care-l savureaza cu constienta ca nu mai are chiar atat de multe de batut. Papornite, geamantane, pungi pungute pungulite, schimburi papuci slapi chiloti sosete tricouri maieu cu gaurele treling Naic colectie personale table cu zaruri de sidef luate de la turci sapca palarie de plaja cutii mici de margarina Becel de tinut seminte in ele pix de integrame si completat la loz in plic pe drumul de la plaja ochelari de soare Guci. Trebuie sa ne oprim in Carfur, trebuie sa ne oprim sa cumparam carnaciori Debretzin, trage pe dreapa ca mi-e greata, fac pipi, mi-e lene, mi-e somn, ma plicti, ia uite-l si pe boul ala, de ce mergi asa de repede, de ce mergi asa de incet, nu te uiti la tine mergi ca pisatu’ boului, huo tarane bine ca ti-a luat ma-ta Merzan, n-ai loc pe sosea hai treci acu daca tot faci cu fleshu de pe Dealu Negru, lasa ca ne vedem noi pe autostrada tarane. E greu pentru Petre Petre. Nervii nu mai sunt ce erau pe vremuri. Lui ii placea inainte. Cu sot, fara sot, Navodari, 1 Mai, nudism, stat cu prajitura la soare, mai o spirala, mai un Maglavit, concediile pe vremea Impuscatului erau lux, parfum, cremutsa. Sau poate de unde era el mai tanar, tot in administratia sateasca lucra, doar ca atunci nu-i zicea asa, ii zicea Ceape si Semea si de-alde-de-astea. Era si-atunci greu, ca Statul nu-l iubea, de fapt, nu-i valida sentimentele. Asta a auzit-o de curand la un seminar de tehnici de comunicare, cica daca vine clientu‘ la tine furios si te-ameninta ca te da in judecata tu sa-i zici “va inteleg, si eu m-as da in judecata in locul dumneavoastra”. Cica dezamorseaza situatia exploziva. Petre Petre evita situatiile explozive. De exemplu stie ca daca ar observa ca ciorba cu ou nu face bine la pietrele lui la bila pe un ton mai vehement s-ar putea sa nu-i fie validate sentimentele si-atunci le valideaza el in loc si zice “te inteleg, si eu in locul tau mi-as face ciorba cu ou”. Mai ales in concediu. Ei, atunci, pe vremuri, statul nu vroia nimic de la tine decat sa ai origini sanatoase. Om sanatos in corp sanatos. Maculatura. Castane. Douashpatru ianuarie. Doaushshase ianuarie. Unu mai muncitoresc. Douashtrei august. Trei culori cunosc pe lume. Partidul, Ceausescu, Romania. Era simplu. Predictibil. De fapt si de drept chiar iti luai concediu. Te duceai la Cap Aurora. Beai un spritz la Melody, ascultai Savoy si Dan Spataru la teatrul de Vara. Festival. Estival…

Spor la treaba

G.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (2 votes, average: 5 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | Romania crizata, corespondenta din linia intii, de gindit, de ris, de-ale omului, democratia in romania, mutsunake | Comments (0)