O conditie esentiala pe care trebuie s-o indeplinesti inainte de-a traversa ilegal granita dintre Siria si Turcia este sa-ti arzi toate actele. Absolut toate: pasaport, id-card, certificat de nastere, facturi, absolut tot ceea ce te-ar putea identifica in eventualitatea ca vei fi prins. Avind acte la tine devii subiectul unei deportari imediate, pe cind, daca nu ai nici un fel de hirtii care sa te legitimeze, procesul poate dura luni de zile, timp in care, cine stie, se poate ivi ocazia sa scapi din detentie. Asa a gindit si procedat si Leyla, acum trei ani, cind, intr-o noapte fara luna, si-a pus propria viata si libertate, impreuna cu ale celor doua fete ale sale, Rosa si Meysun, in miinile unei calauze siriene.
Drumul a fost lung si foarte anevoios, prin salbaticie, peste munti si vai, mai ales ca, de sase luni si jumatate, Leyla purta in pintec rodul iubirii cu Kevin, un congolez care parasise Siria inainte de-a afla ca va deveni tata. Singurul lucru care o mai lega de Kevin, in afara de copilul nenascut, era un numar de telefon pe care acesta i-l lasase inainte de plecare: cel al unui prieten de-al sau, un francez stabilit in Maroc de aproape zece ani si care reusise sa aranjeze pentru Kevin invitatia necesara pentru a intra legal in Franta.
Dincolo de granita le-a preluat un turc, Mehmet, “un copil cu vreo doi ani mai mare decit Meysun a mea” (dupa cum ne povestea Leyla), care le-a condus, tot prin paduri si peste munti, pina la marginea unui satuc uitat de lume. Aici le-a dat o harta, mincare pentru citeva zile (niste peste uscat, sarat potroaca si piine, la fel de uscata), apoi a disparut grabit. Ar fi fost extrem de periculos sa-si arate fata in lume, erau prea aproape de granita si, daca ar fi fost vazute, politia sau jandarmeria ar fi stiut imediat ca au intrat ilegal, asa ca, la adapostul padurii, au continuat sa mearga inspre nord-vest. Dupa citeva zile, cind au dat de o sosea mai lata si asfaltata, considerind ca pericolul a trecut, au facut cu mina unui sofer de tir iranian, care, foarte cumsecade, le-a luat pe gratis cu el, cale de doua zile, pina in Adana. Aici au avut curajul sa se amestece pentru prima oara in multime si, la insistentele Rosei (care, desi firava, este in stare sa manince, la o masa, un pui intreg), au intrat intr-un MacDonald’s, unde s-au ghiftuit cu MacNuggets, french fries si Coca-Cola. Tot in Adana, la o baie comunala, au facut si prima baie dupa aproape doua saptamini, oportunitate nesperata de-a scapa de mirosul patrunzator de peste sarat care parca li se impregnase in piele. De aici le-a fost destul de usor sa gaseasca un alt sofer care, tot benevol, le-a luat pina la Istanbul, drum pe care l-au facut ghemuite in jumatatea din spate a cabinei, acoperite cu o patura pe timp de zi si un pic mai relaxate noaptea, cind politia lasa camioanele sa mearga in voia lor, fara sa le controleze la fiecare zece kilometri. Au fost trei zile de chin, fara posibilitatea de-a face citiva pasi ca sa-si dezmorteasca oasele sau sa stea vertical pentru a permite mincarii sa pice cum trebuie in stomac (conditia pusa de sofer, de la inceput, a fost sa stea numai in cabina, tot timpul, pina vor ajunge la destinatie, cu exceptia citorva minute pentru a-si face nevoile, noaptea, in intunericul padurii).
Ajunse in Istanbul, au reusit sa gaseasca comunitatea de africani din partea veche a Taksim-ului, un cartier situat chiar in inima orasului dar netrecut pe nici o harta turistica, plin de strazi desfundate, mirosuri pestilentiale si cladiri in paragina, mascat abil de edili cu panouri imense cu reclame luminate, de hoteluri deochiate de mina a treia (cu bai comune si preturi extrem de convenabile pentru orice student sarac) si de night-club-uri unde se discuta in ruseste si de unde poti procura orice drog sau arma sau, daca esti mai comod din fire, poti gasi un hitman la un pret extrem de avantajos. Aici, cu ultimii bani pe care ii mai aveau, au reusit sa inchirieze pentru sase luni o camera aflata la etajul cinci al unui imobil care, ca prin minune, nu picase in timpul destul de recentului cutremur. Cladirea fusese marcata drept nelocuibila (si nelocuita) de catre autoritati, insa proprietara, o femeie de afaceri veroasa, o inchiria cu camera oricui nu avea nici un fel de act de identitate, dar nu inainte de-a pune viitorului chirias o conditie de-o sinceritate depasita numai de cinismul ei: “daca va descopera politia, eu nu stiu nimic despre voi, ati intrat ilegal aici”. Politia nu le-a descoperit niciodata, probabil ca urmatorul rond in interiorul cartierului se va intimpla dupa urmatorul mare cutremur. Aici, intr-o camera de la parter, unde curgea apa si wc-ul era functional, unde ferestrele aveau geamuri si perdele, nu niste simple folii de celofan, Leyla i-a dat viata lui Kevin, copie fidela a tatalui sau, mosita pe gratis de un doctor din Zair si o femeie cu suflet de aur, Gilda (tot sudaneza si crestina, ca si ea).
Timp de aproape trei luni, Leyla nu a putut parasi cladirea, tintuita la pat de boala; Meysun si Rosa au stat in grija Gildei si, uneori, cind Gilda reusea sa-si gaseasca un job temporar, spre disperarea mea egoista, in grija doamnei tractorista, chiar la noi in casa, pentru ca doamna mea o cunoscuse intre timp pe Leyla si, in virtutea unui altruism depasit numai de frumusetea sa (mereu am fost un sot model!), decisese urgent ca Leyla trebuie ajutata cu orice pret. Desi la inceput nu prea am fost de acord cu toata treaba asta (nu din egoism sau frica, ci din cauza ca mi se parea anapoda sa ma deplasez in Taksim cu sufertasul cu mincare calda si doi copii care nu erau ai mei, de doua ori pe saptamina - dupa cum se stabilisera vizitele, sau sa ma cert cu zgripturoaica aia batrina si schioapa, cind ma duceam sa-i platesc chiria pentru camera Leylei - baba nu voia si pace sa recunoasca in fata mea ca ar avea cunostinta de faptul ca imobilul ei este locuit), cu timpul am devenit constient ca nu exista alta cale, am strins din dinti, si am mers pe mina nevestii… si astazi ma pot lauda ca nu-mi pare deloc rau.
Incercarile repetate ale Leylei de a da de urma lui Kevin tatal s-au izbit de un zid de netrecut: prietenul acestuia din Maroc pur si simplu disparuse, nu raspundea la telefon. Teama pe care o simtea zi de zi, dublata de nesiguranta vietii chinuite pe care o traiau copiii sai, o innebuneau. Sentimentul acesta al ratarii se exacerba in momentul in care vedea cum multi colegi de suferinta paraseau Turcia, unii spre Grecia (ascunsi pe fundul vreunei barci care nu costa mai mult decit banii care li se cereau transfugilor pentru a-i traversa Marea Egee), altii inapoi spre casa, prin tarile lor de bastina sau altele, functie de ceea ce declarau autoritatilor in fata carora renuntau spasiti la chin, ingenuncheati de neputinta de-a iesi din cercul unei vieti dominate de frica, frig si foame.
Ieri, la despartirea de doamna tractorista (care s-a reintors in Romania dupa ce a petrecut vacanta de Pasti alaturi de mine si prietenele ei dragi), Leyla a plins cum nu credeam ca poate plinge cineva vreodata. Acum citeva ore m-a sunat ca sa-si ia ramas bun si ma anunte ca, deseara, la bordul unei barci cu destinatia Grecia, lasind in urma o droaie de necazuri dar si niste prieteni cum viata rar iti scoate-n cale (astea au fost cuvintele ei, nu-s ale mele), isi va pune iar viata in pericol, pentru a incerca sa le ofere copiilor o sansa si, siesi, demnitatea de a-i creste fara a apela la mila sortii. Si mi-a mai spus ceva, ceva care m-a facut sa cred ca lumea asta nu e iremediabil pierduta: Kevin tatal o asteapta deja de cealalta parte, el fiind cel care a contactat-o aseara, din Grecia, si care i-a platit trecerea dincolo, dupa ce, in urma cu doua saptamini, aflase despre ea in urma unei discutii cu un transfug nigerian, pe care il auzise cum le povestea cu o admiratie nedisimulata altor refugiati, intr-o suburbie a Parisului, despre Leyla din Taksim si cei trei copii ai, Meysun, Rosa si Kevin.
Am scris povestea de mai sus pentru a va arata o alta fata a vietii, o viata de care multi dintre voi nu aveti habar si nu veti avea vreodata. O viata lipsita de absolut orice in afara de speranta. Speranta care, insa, joaca rolul principal: este apa rece cu care te speli pe ochi dimineata, la trezire; este hrana care iti da puterea sa ramii in viata, ziua; este licarul din ochii copiilor care impart chinul cu tine; si este somniferul care iti inchide ochii, seara, la culcare. Majoritatea nu isi pot masura fortele cu ea si clacheaza, mai devreme sau mai tirziu; dar sint citiva, extrem de putini, care sint in stare sa se ridice peste conditia lor si sa reuseasca acolo unde majoritatea pierd. Leyla, fiica demna a tribului Dinka, nascuta cindva prin anul 1973 linga Waw, un oras pierdut in sud-estul Sudanului, este unul dintre acestia.
Iar eu sint foarte mindru ca, impreuna cu fiul si sotia mea, i-am fost, pentru doi ani, prieteni.
4 Vote





Pentru o tara din bazinul rasaritean, in imensa-i majoritate crestin ortodoxa (si deci apasata de griji, covarsita de racile), Romania a devenit in ultimii doi-trei ani o adevarata oaza de sex. Sex in plex. Sex salbatic. Sex la miezul noptii si variante ajutatoare de genul sex oral (….in gura, per os), sex anal (….tot in gura, dar ca’n bancul cu pricina cu acces pe partea cealalta)…sex carnal si sex estival. Ca niste blanzi gradinari ne-am plamadit legume cu forme mladioase (citeste asta, Marius Tuca!) ce-si vantura cositsele cu gratie in diferite patrupede cu tractiune integrala duminica, la sosea, in vazul plebei. Asta, venind de la un popor al carui Eros acum 150 de ani era fie o Stea Cazatoare (Eminescu), un Zburator (Heliade-Radulescu), ambele constructe suficient de abstracte, suficient de “reci” si de impersonale incat sa ratatineze membrul si cel mai vesel al comunitatii.
cantase la randul lui pe vremuri cu Gamma Ray. Pentru Owens, experienta Priest a fost una de trista amintire si multi l-au criticat (un pic cam aspru chiar as spune) pentru prezenta lui pe Jugulator. Iar cand The Ripper a fost ales sa incalte papucii de casa ai lui Matt Barlow, frontman-ul Iced Earth, multi au avut un deja-vu.
Barlow, una dintre cele mai usor recognoscibile voci din zona metal/industrial/heavy/power (vezi poza dreapta), s-a lasat dus de val dupa nenorocirea numita 9/11 si s-a inrolat in Homeland Security. Si-a tuns pletele impresionante si s-a reintrupat intr-un politist cazon (vezi stanga) care urma sa-si foloseasca vocea cel mult in fraze scurte de genul “mainile sus” sau “actele la control”.
Intr-o nuca si-o aluna, asa am aflat eu de danezii de la Pyramaze, asta ca sa vedeti ce mica e lumea metal-ului si totusi cat de complicata. Pyramaze sunt pe piata de 4 ani, si inainte de Immortal, de care va veni vorba in urmatoarele, au scos doua albume cu Lance King in postura de vocalist. Cel din 2006, The Legend of the Bone Carver, nu suna deloc rau desi bubuie la fiecare pas de toate stereotipurile de gen de care mi-a fost dat sa aud in toti anii astia. Instrumental, Pyramaze pana la Barlow suna deja foarte bine, cu o sectiune ritmica foarte inspirata, neobisnuita as spune, si cu un synthesizer bine punctat. Slabiciunea, imi pare rau sa o spun, era tocmai Lance King al carui timbru desi extrem de melodios e cel mult de esalon secund, si foarte usor de uitat (primul lucru care mi-a venit in minte cand l-am ascultat a fost Freedom Call acum vreo cinci ani?).
Ma gadila degetele, nu de alta. In conditii normale de presiune si temperatura as trece cu vederea insa pentru ca mi-i un pic frig, si-un pic tare, nu exista si trebuie sa raspund, punctual, aprecierilor nocturne ale onoratului cugetator carpatin (zis si zimbru) Marius Tuca.
In dimineata asta mi-e frica sa scriu. Stau, cu angoasa ca promoroaca pe sprancene, si-mi recapitulez subiectele care ar putea sa-mi provoace o reactie, oricare, sa ma scape de dilema alegerii pe care rareori o vreau. Vreau sa scriu despre ce vreau, fara sa fie nevoie sa aleg. De cealalta parte, nevazuti, sunteti voi. Ia sa vedem ce-a mai scris. O sa va placa, n-o sa va placa? Si ce daca nu va place? Daca nu va place voua, poate le place altora? Si daca nu-i place nimanui ce ma fac?

BlogoSquare
Sa ciocnim
Sa ridicam paharul pentru clovn, pentru mim, pentru gigantul burtos din colt cu o bila de plumb bine ancorata de picior. Sa ciocnim pentru vames, pentru batranul cu barca, pentru baba fara dinti careia-i sticlesc ochii la fiecare metal lustruit. Sa cantam pentru depravat, pentru bubos, pentru impielitat, sa lingem urdorile lasate in urma de vlastarele maniei in metabolismul lor accelerat. Sa scandam numele blestemate ale iubitilor conducatori, si al sotiilor lor, si al amantelor lor, si eventual al animalelor lor de companie. Sa ne prostram in fata statuii Virtutii cu mainile rupte, cu nasul spart, cu ochii goi si cu diadema plina de dejectii corozive, sanii decupati de mana ultimului val de vandali, picioarele galbene de la urina tuturor tinerilor reactionari, bautorilor de bere si posesori de dorinte antisociale. Este ceea ce este, o lume a prieteniilor ciobite precum portelanul bunicii in care om se tine cu om de mana pentru un vals al picioarelor stalcite. O lume a adunaturii de obiecte care se redistribuie prin prestidigitatie, a partidului monedei de schimb si a monedei de schimb a partidului. O lume de tuci. O lume de gazi. O lume de bazi. O lume de esti. O….lume de esti sa ciocnim asadar pentru tine, pentru menstruatia ta sclipitoare numita belsug, sa ne infruptam din coarnele abundentei si din coarnele dracului care ne mana in trafic cu un zambet de bou care a crescut colti de mistret si gheare de urs. Oameni mici, creiere bete, innecate in sosurile rancede ale furiei si renegarii invataturii primordiale de om, depozitar de iubire, altruism si respect reciproc. Scuip pe toate astea, sunt bautorul cucutei si-al urii, egoist pana in varful degetelor innegrite de atata zgarmat in pamant dupa inocenta’i, si imi permit sa afirm ca nu va respect. Va sufar. Sa ciocnim pentru prost, pentru beteag si pentru ciungul a carui mana a facut o familie de viermi fericita vreun an. Sa ciocnim pentru cel caruia-i pute gura, ii pute capul, ii pute buricul pe care si-l freaca sistemic de fiecare data cand, precum larva Leviathanului, a mai inghitit un dumicat de invidie, transpirat si paros, bacteria suprema pentru inca un schimb de remarci pestilente. Sa ciocnim pentru toate femeile demente, dezbracate de orice atractie care se injecteaza perpetuu cu nevoia de colac de salvare, si de mana care sa le dea, si de pumnul care sa le iubeasca. Pentru fetele nubile si pentru batranele senile sa ridicam din nou un pahar in care-am picurat, cu dragoste, laudanum nu pentru alta decat pentru a le mai colora un pic obrajii scofalciti de cat ne-au iubit, cat ne-au hranit, magistrii paraziti ocupati mai mereu sa-si struneasca intestinul, sa-si priveasca reflexia in balti si sa se minta din nou si din nou ca au un destin, iar destinul lor e unic. Destinele noastre seamana prin aceea ca sunt unice. Sa ciocnim pentru asta. Pentru destin. Pentru soarta. Pentru Moira si Kharma si pentru zeul Chronos mancatorul de copii. Unde mi-e secera? Unde-i a ta? Maine poimaine pe intuneric ai sa ma prinzi ocupat cu sinuciderea firii s-ai sa-mi tai abdomenul asteptand ca din el or sa cada monezile promise. Daca toti inghitim aceiasi bolovani care sa ne tina cu picioarele pe pamant, genunchii in tarana, sa ciocnim dara. Nesatui suntem, sa ciocnim pentru clovn, pentru circarul cu mustata si pentru imblanzitorul de lei cel fara de fata, cu un ochi de sticla si nasul de os, care inca mai lacrama cand vede un tigru cum trece prin cercul de foc. De parca si-ar fi dorit. Artificiul ultim e sa convingi un tigru ca si-a dorit sa sara prin cercul de foc pentru aplauzele gusatilor din audienta.
Am sa ciocnesc pentru tine, care inca mai citesti. Am sa ciocnesc pentru nivelul tau intelectual deosebit. Am sa ciocnesc pentru succesul pe care l-ai avut pana acum in viata, pentru spiritul tau dedicat, pentru grijile carora le-ai facut fata si pentru cele pe care le-ai evitat. Pentru bataia de inima in plus pe care o ai cand te uiti la binele dimprejur, si pentru usurinta cu care te speli pe maini de rele. Pentru aerul curat pe care-l respiri in centimetrul tau patrat de intimitate, si pentru ordinea interioara dintr-a ta minte bine ascunsa sub o calvarie groasa, rezistenta, calita in toate acele dati in care te-ai dat cu capul de pragul desus. Nu degeaba a fost pus acolo, nu degeaba cand te uiti uneori esti precum Carpatii de curbura, si-ti cutreiera elemente imune prin peretii aortici, si chiar de-ai sa mori tanar si cu sufletul gol eu tot voi ciocni pentru tine pentru ca stiu, pentru ca simt ca memoria fiintei tale netrebnice pret de o secunda iti va usura calvarul anonimatului. Am sa-ti fiu un fel de Iuda si-ai sa-mi fii un fel de Iisus. Ai sa-mi predici si-ai sa-mi inmultesti painile si pestii iar eu am sa te vand pentru modica suma de 30 de arginti. Dar mai inainte, hai sa ciocnim, nu zici? E un vin stors special pentru ziua de azi, ziua mimilor si a fariseilor, si-a vamesilor si-a bestiilor, ziua curvelor rasculate si a corpurilor dezmembrate in care eu m-am hotarat sa mi te supun, sa-ti spal picioarele si sa-ti fiu sclav. Indoaie-te vointei mele, Stapane, si lasa-ma sa-ti servesc, ha ha ha, din umbra maretiei tale am sa prosper si-n umbra maretiei tale voi fi buruiana care rezista pan’la sfarsitul zilelor dar deocamdata tu nu stii, sa ciocnim stejarul meu verde, scorusul meu cu frunza neteda intr-un fel sau altul maine am sa-ti devin secure dar azi e azi. De-o fi apa, de-o fi seva, de-o fi samanta cea pe care o bem sa nu te indoiesti ca in fapt suntem nemuritori.
G.
0 Vote