Unul dintre teoreticienii mei preferati in psihologia dezvoltarii, sau evolutionara (caci mi-e ciudat sa tot zic developmentala) e un britanic pe nume Donald. Donald Winnicott. Donald a fost coleg cu Bowlby in Societatea Britanica de Psihanaliza, si ca si Bowlby a fost unul dintre analizantii lui Melanie Klein (analizand, apropos, e cineva care-si face formare in psihanaliza cu un analist) care nu s-a putut pune de acord cu vederile oarescum radicale ale lui MK. In urma lui, caci domnia sa s-a stins mult timp inainte ca multi dintre voi sa se fi nascut, au ramas cateva vorbe foarte importante, din care expresia ” tendinte antisociale” e probabil cea mai des folosita in vocabular. Evident, foarte putini stiu ca e o expresie winnicottiana; acest ” tendinte” e atat de des invocat in viata de zi cu zi, incat parintele lui de drept ar merita cel putin o rugaciune, din cand in cand.
Donald n-a fost de la inceput psihiatru; curiozitatea face ca, inainte de-a isi face psihanaliza, domnul Winnicott a fost pediatru si, ca pediatru, a lucrat foarte mult cu copii refugiati in timpul, si dupa cel de-al doilea razboi mondial (ca si, de altfel, Rene Spitz). Primele obiectii le-a avut despre structura Ego-ului asa cum o imaginase Freud; in cenusa nazismului ramasese prea putin libido ca un astfel de cuvant sa mai atraga pe cineva, astfel ca intre Anna Freud, Klein si ” dizidenti” s-a format un nucleu de dezbateri intense privind teoria relatiilor cu obiectul. Acest “obiect” este diferit de substantivul comun “obiect”, si face referire la reprezentarea mintala a unui agregat din afara, din ” spatiul real” in spatiul mental. De exemplu, daca exista cinci cirese pe o masa relatia cu obiectul include “cireasa, cifra cinci, bile, testicule, Ciresel si Ciresica, pierderea virginitatii (“popping the cherry” in slang) si cate si mai cate. Astfel de reprezentari pleaca de la concret (un obiect e un obiect) la abstract, si de la real la imaginar (si in spatiul mintal exista un domeniu de “realitate reprezentata”).
Donald si-a pus problema cum interactioneaza oamenii nu doar comportamental, unul cu celalalt, cat mintal, emotional. El premerge cu cativa ani buni teoria jocului imaginata de Eric Berne in fabuloasa lui carte “Games People Play” si poate fi imaginat ca un fel de unchi dupa mama al Analizei Tranzactionale; multe dintre ideile lui, de altfel, se regasesc ad largum in corpul de teorie AT, si cunosc o suma de winnicottieni care privesc cald, paternal AT-ul ca o extensie a lumii lui Donald. Doctorul Winnicott a vazut, in relatia dintre o mama, si un copil, diada perfecta; felul in care terapia ar trebui sa decurga, spunea el, musai sa aproximeze caracterul cald, de “sustinere” materna, asa cum o mama ingrijeste un copil (prin asta, apropos, incepe de fapt schisma Berniana caci Berne, dimpotria, a facut o intreaga scoala de terapie pe relatia client – analist de tip ” adult – adult”). Aceasta mama, spune Donald in schimb, nu are voie sa fie prefecta. Are voie sa fie ” suficient” de buna.
Folosesc foarte des mintea lui Donald in viata mea profesionala. Pentru mine, batranul brit a fost o salvare de la propria mea anxietate de performanta in primii ani de formare, cand posibilitatea de-a nu fi “destul” de bun imi genera remuscari ingrozitoare; esecurile trecute se intorceau sa ma bantuie, momentele cand am ratat, cand am fost incapabil bazaiau pe la urechi si asta ma asmutea si mai mult sa stau, sa invat, sa pierd nopti, sa devin. O devenire, ar spune winnicottienii, falsa, caci asa e – nu-mi parea ca ar avea de fapt ceva de-a face cu adevaratul Eu. Uite aseara, de exemplu, am vazut o doamna cu parafrenie. Nu prea mai vezi oameni cu parafrenie in zilele noastre, umbla liberi si majoritatea dintre ei trec drept cel mult ” excentrici”. Unii au parafrenie (nu parafrenii, zice profesorul Romila in cartea lui de psihiatrie) hazlie, care poate usor drept trece creativitate, sau chiar geniu (ce-i drept, neverificat), altii sunt epici, si flagranti, in traznaile pe care le debiteaza. Aceasta batranica de exemplu, un Cotard autentic (fusesem chemat pentru ca refuza, de mai multe zile, sa se alimenteze pentru ca ea e arhanghel si arhanghelii se hranesc cu lumina divina), sustinea ca Dumnezeu exista in toti cei 7 miliarde de oameni. Bine, aici mult vor fi dispusi sa o si creada, atata doar ca batranica nu-l stie pe Einstein a carui ecuatie fabuloasa implica, printre altele, ca nici materia, nici energia nu se “inmultesc”; Dumnezeu nu creste cu fiecare copil nascut, deci.
Dar sa revin la Donald. Parafrenicul isi neaga Self-ul adevarat, despre care sustine ca e un colaj, un carton, o fabricatie, si ca de fapt “adevarul” are un caracter nou, revelator; inventica parafrenicului e remarcabila prin usurinta cu care se manifesta (e un delir sistematizat ba chiar super-sistematizat in anumite cazuri) si prin elasticitatea lui. Spre rusinea mea n-am putut surprinde mai mult de o data, sau de doua ori, granitele paralogicii acelei bunicute.
Adevaratul Self, spune Donald, “se simte real” si ” este real”. Ce vrea sa zica asta, de fapt, e ca intre realitatea care ” este” si cea reprezentata apare o coerenta, si carevasazica raportul subiect – obiect e continut, si functional. Spatiul dintre subiect, si obiect, e in dogma winnicottiana numit ” potential”, si este potential pentru ca apare, in maiestuozitatea lui, abia in clipe cand observi inegalitatea crasa intre o minte adulta, si una noua. Copilul are un spatiu potential mic, mama are un spatiu potential mare pe care-l pune la dispozitia copilului, un veritabil “teren de joaca” pentru toate lucrurile pe care copilul le are de invatat, de internalizat, de asimilat. Mecanica, in viziunea acestui domn britanic, prin care obiectul este asimilat este de introiectie (a nu se confunda cu introspectie, cu totul altceva); vizual seamana cu felul in care o bacterie preia un ” ceva” nutritiv din mediu, adica Self-ul initial ia intr-o ” bula” obiectul, apoi sunt multiple unelte care vin si se compara cu obiectul, apoi obiectul e trimis in directia potrivita si valorizat. Valorizarea obiectului, odata finalizata, il reda acesta circuitului natural pentru ca individul il poate ” reinventa” in plan semantic, verbal. Mecanica fina e uluitor de complexa, in schimb. Uite de exemplul baiatul meu probabil a fost foarte impresionat prima oara cand a venit cu autobuzul de la buni, la mama. Si noi ii tot spunem uite busu; ei, si intr-o zi baiatul meu zice, din senin, buju-mama, adica autobuzul care ma duce la mama. Ce e important e ca, in mintea baiatul meu, toate autobuzele duc la mama (asa cum toate drumurile duc la Roma).
Acest “buju-mama” este marca unui atasament functional, echilibrat intre copilul meu, si mama. Dar oare ce-o fi ” autobuzul”? Donald a gandit ca, prin joc, mintea omului are abilitatea de-a ” investi”, de nominaliza unele obiecte din planul real cu atasament. Este – cum le spun eu uneori pacientilor mei – trecerea de la ” eu” la “meu”. Acesta e un salt care are loc in jurul varstei de 3 ani cand individul are deja un “eu” capabil sa internalizeze, deja, obiecte autonom, neintermediat. Prin comparatie, fiul meu cand il intreb ” cine-i Nuni” arata deja spre el. Inseamna ca isi stie numele, deci ca stie ca e un “eu”? Nu. Si eu sunt Nuni, si mami e Nuni, si apoi Nuni il iubeste cel mai mult pe Nuni (in spusele lui).
Obiectul tranzitional este vizibil, n-ai nevoie sa-l imaginezi. E orice inseamna “meu”. E lopatica baietelului din parc pe care scrie “Filip”, e “bita” lui fi-meu pe care trebuie sa-l rog frumos sa o lase si altor copii sa se joace cu ea (altfel nu sufera sa-i fie luata), e faimosul strigat al Silviei “sanul meu nu e al meu, ci e al copilului meu!” (bine, cineva ar face aici o gluma si si-ar aduce aminte de Fratii Jderi, cred, si vestita replica: Moldova nu-i a mea, nici a voastra, ci a urmasilor urmasilor vostri. Gheorghe Cozorici e memorabil cand zice asta). Sanul, carevasazica, nu e doar un obiect de internalizat asa cum e mama, tata, scutec, clanta, durere etc. Nu, sanul are caracter “tranzitional” (uneori folosesc, pentru ca e mai usor, termenul “intermediar”) intre mama, si copil.
La ce or fi bune obiectele tranzitionale? Pai am clarificat deja ca ele sunt investite cu atasament, sunt un fel de obiecte “pe baterii”. Sunt mobile, sunt carabile, sunt la indemana cand figura de atasament nu e in preajma, sau pleaca, sau isi pierde (temporar sau vesnic) caracterul de permanenta. Uite eu am avut un lapsus 20 de ani, nu-mi aduceam aminte de cum il chema pe cainele meu din prima mea copilarie (prima insemanand inainte sa se nasca soru-mea, adica inainte de 4 ani). Ei si intr-o zi, la scurt timp dupa ce s-a nascut baiatul meu, mi-am adus aminte ca prin minune: Fafner. Acest Fafner a venit cu o sumedenie de alte senzatii pe care le-am experimentat “ca pentru prima oara”, textura lui Fafner, culoarea lui, felul in care imi parea ca de fapt nu are ochii negri, caci in soare daca ma uitam existau si tente rosietice…tot felul de lucruri. Si mi s-a facut dor de el. Nu mi s-a facut frica de faptul ca Fafner nu mai e, ci mi-era drag ca Fafner a fost.
Ce prostie, o sa zica cineva, sa-ti fie dor de un catel de plus. Ei bine da, in clipa aia mi-a fost dor de un catel de plus. Si nu pentru ca il gasisem pe Fafner la tomberon, ci pentru ca Fafner era cu mine si era de la mamica mea. Mamica mea – ca sa exemplific si asa ce inseamna obiect tranzitional – ” era” in Fafner cand nu era acasa, sau cand nu era langa mine.
Felul in care o mama investeste un obiect tranzitional cu ” esenta materna” (suna pretentios, pe engleza e mai natural, mother-ness, nu mother-hood) – spune Donald Winnicott – faciliteaza gestionarea anxietatii de separatie si pregateste copilul pentru autonomie, pentru maturitate, si pentru reciprocitate (adica si el, la randul lui, intr-o zi se va introiecta in obiecte, cadouri, memento-uri pe care le lasa altor oameni, familie, grup). Diversitatea acestor obiecte, in revansa, creste pe masura ce mintea copilului mic se dezvolta si el invata sa contina in ea mintile altor oameni, placerile lor, durerile lor, Self-ul lor. Eu am momente de mirare, combinata cu entuziasm, sa imi dau seama ca pentru fi-meu exista deja buni, tataie, Ugi, Ana, Adi, Tii si Abi (nu neaparat in ordinea respectiva); cu fiecare interactioneaza in felul lui, si pentru fiecare are o forma de afectiune si reciprocitate.
Pasul la nevroza (deh, pe vremea lui Donald psihiatria avea nevroze, psihoze si ” alte categorii”) apare cand in spatiul potential fie nu exista obiect tranzitional, fi obiectul tranzitional e imprevizibil sau – si mai rau – corupt (absolut ilustrativ e marul otravit din Alba ca Zapada, exemplul ultim de obiect intermediar, sau pantoful de cristal din Cenusareasa). Esecul figurii de atasament de-a se lasa pe sine ” real” in obiectul de tranzitie naste un sentiment de nesiguranta, de impersonare si de ” sine Fals” la recipient, lucru care de la sine conduce catre angoasa, agitatie si activarea atasamentului.
Fereastra de timp pentru toate aceste povesti e in legendarii ” 7 ani de acasa” si – postulat de Winnicott in acord cu altii dinaintea, si din urma lui, mai ales in rastimpul 0 – 3 ani. Lipsa obiectului de tranzitie leaga subiectul de obiect, imprevizibilitatea lui arunca adeseori copilul in furie, razvratire si acrimonie. Un citat gasit pe pagina wiki despre Donald, unul dintre ” cele 18 motive pentru care o mama isi uraste copilul ” e fara scrupule, o trateaza ca pe un gunoi, o servitoare neplatita, un sclav“. Parca si vezi micutul antichrist cum isi chinuie mama, nu? In fapt, e vorba de impachetarea ” corupta” a obiectului de tranzitie in spatiul potential. Citatul e preluat de Winnicott din munca lui clinica extinsa cu mame.
Folclorul mentioneaza, si fara toate aceste donaldisme, ciudatenia numita ” sa ramai la fusta mamei”, sau ” s-a dat dupa fusta mamei” sau ” nu s-a sectionat cordonul ombilical” sau ” te porti de parca esti un copil la tzatza (scuze, nu e o caricaturizare dar scriu fara diacritice)”. Toate acestea sunt mijloace intuitive, comunitare prin care o adunare de oameni, la nivel de identitate de grup, decide prin ” bun simt” (common sense, sau consens) granitele relatiei dintr-o anume diada. Bunul simt remarca lipsa de beneficii, si dauna cauzata de absenta individuarii, a separatiei, a emanciparii individului dintr-un simbiont, intr-un individ, dintr-un Nemo Sum, intr-un Ergo Sum (sau cum ar fi viata de la Homer la Descartes). Donald spune ca sanul e bine sa se termine pana in 3 ani, de exemplu. Bine, nu o spune “negru pe alb”, dar o deseneaza atat de filigranat de jur imprejur incat devine evident si pentru cel mai obisnuit cititor.
” Suficienta” pe care merita sa o aibe figura primara de atasament este opusa, natural, efortului neurotic de-a atinge perfectiunea, idealul, excelenta, eroicul, ” contopirea cu zeul”. In pictura de la inceputul textului, un Tintoretto de la sfarsitul secolului XI, Zeus il pune pe noul nascut Hercule sa suga de la sanul Herei (Juno) pentru a primi ” darul” nemuririi. Juno se trezeste, il smulge pe Hercule de la san si astfel ia nastere calea lactee.
E un moment dramatic, separarea lui Hercule de sanul matern, dar privitorul stie ca Hercule ” si-a luat” deja ce avea de luat de la mama, fie ea si simpla alaptatoare (mama biologica a lui Hercule este, se stie, Alcmene). Emotia e acolo, insa, Tintoretto e un maestru al mimicii si se poate observa dispretul, si furia Herei care-si da seama ca a fost inselata. Nu vedem fata lui Hercule, pare in schimb un bebelus robust, sanatos, care dupa morfologie (da, am sa admit, aici sunt tendentios) nu are mai mult de 1 an. Tintoretto nu auzise vreodata de Freud, sau de Donald, el desena alegoric mitologie greaca dar cu o minte izvorata dintr-un acelasi “izvor” semantic, si simbolic, al umanitatii.
Ei bine, suficienta e o nebuloasa care depaseste intentiile mele, deocamdata, pentru acest text. Am sa o discut in curand, caci imi pare ca eterna intrebare: ” cand este destul” merita mai mult decat sugubatsul ” cand are sa fie ai sa-ti dai seama”
G







(9 votes, average: 4.33 out of 5)
(15 votes, average: 3.67 out of 5)






BlogoSquare