headermask image

header image

Donald

May 15, 2012 – 3:14 PM

Unul dintre teoreticienii mei preferati in psihologia dezvoltarii, sau evolutionara (caci mi-e ciudat sa tot zic developmentala) e un britanic pe nume Donald. Donald Winnicott. Donald a fost coleg cu Bowlby in Societatea Britanica de Psihanaliza, si ca si Bowlby a fost unul dintre analizantii lui Melanie Klein (analizand, apropos, e cineva care-si face formare in psihanaliza cu un analist) care nu s-a putut pune de acord cu vederile oarescum radicale ale lui MK. In urma lui, caci domnia sa s-a stins mult timp inainte ca multi dintre voi sa se fi nascut, au ramas cateva vorbe foarte importante, din care expresia ” tendinte antisociale” e probabil cea mai des folosita in vocabular. Evident, foarte putini stiu ca e o expresie winnicottiana; acest ” tendinte” e atat de des invocat in viata de zi cu zi, incat parintele lui de drept ar merita cel putin o rugaciune, din cand in cand.

Donald n-a fost de la inceput psihiatru; curiozitatea face ca, inainte de-a isi face psihanaliza, domnul Winnicott a fost pediatru si, ca pediatru, a lucrat foarte mult cu copii refugiati in timpul, si dupa cel de-al doilea razboi mondial (ca si, de altfel, Rene Spitz). Primele obiectii le-a avut despre structura Ego-ului asa cum o imaginase Freud; in cenusa nazismului ramasese prea putin libido ca un astfel de cuvant sa mai atraga pe cineva, astfel ca intre Anna Freud, Klein si ” dizidenti”  s-a format un nucleu de dezbateri intense privind teoria relatiilor cu obiectul. Acest “obiect” este diferit de substantivul comun “obiect”, si face referire la reprezentarea mintala a unui agregat din afara, din ” spatiul real”  in spatiul mental. De exemplu, daca exista cinci cirese pe o masa relatia cu obiectul include “cireasa, cifra cinci, bile, testicule, Ciresel si Ciresica, pierderea virginitatii (“popping the cherry” in slang) si cate si mai cate. Astfel de reprezentari pleaca de la concret (un obiect e un obiect) la abstract, si de la real la imaginar (si in spatiul mintal exista un domeniu de “realitate reprezentata”).

Donald si-a pus problema cum interactioneaza oamenii nu doar comportamental, unul cu celalalt, cat mintal, emotional. El premerge cu cativa ani buni teoria jocului imaginata de Eric Berne in fabuloasa lui carte “Games People Play”  si poate fi imaginat ca un fel de unchi dupa mama al Analizei Tranzactionale; multe dintre ideile lui, de altfel, se regasesc ad largum in corpul de teorie AT, si cunosc o suma de winnicottieni care privesc cald, paternal AT-ul ca o extensie a lumii lui Donald. Doctorul Winnicott a vazut, in relatia dintre o mama, si un copil, diada perfecta; felul in care terapia ar trebui sa decurga, spunea el, musai sa aproximeze caracterul cald, de “sustinere” materna, asa cum o mama ingrijeste un copil (prin asta, apropos, incepe de fapt schisma Berniana caci Berne, dimpotria, a facut o intreaga scoala de terapie pe relatia client – analist de tip ” adult – adult”). Aceasta mama, spune Donald in schimb, nu are voie sa fie prefecta. Are voie sa fie ” suficient”  de buna.

Folosesc foarte des mintea lui Donald in viata mea profesionala. Pentru mine, batranul brit a fost o salvare de la propria mea anxietate de performanta in primii ani de formare, cand posibilitatea de-a nu fi “destul” de bun imi genera remuscari ingrozitoare; esecurile trecute se intorceau sa ma bantuie, momentele cand am ratat, cand am fost incapabil bazaiau pe la urechi si asta ma asmutea si mai mult sa stau, sa invat, sa pierd nopti, sa devin. O devenire, ar spune winnicottienii, falsa, caci asa e – nu-mi parea ca ar avea de fapt ceva de-a face cu adevaratul Eu. Uite aseara, de exemplu, am vazut o doamna cu parafrenie. Nu prea mai vezi oameni cu parafrenie in zilele noastre, umbla liberi si majoritatea dintre ei trec drept cel mult ” excentrici”. Unii au parafrenie (nu parafrenii, zice profesorul Romila in cartea lui de psihiatrie) hazlie, care poate usor drept trece creativitate, sau chiar geniu (ce-i drept, neverificat), altii sunt epici, si flagranti, in traznaile pe care le debiteaza. Aceasta batranica de exemplu, un Cotard autentic (fusesem chemat pentru ca refuza, de mai multe zile, sa se alimenteze pentru ca ea e arhanghel si arhanghelii se hranesc cu lumina divina), sustinea ca Dumnezeu exista in toti cei 7 miliarde de oameni. Bine, aici mult vor fi dispusi sa o si creada, atata doar ca batranica nu-l stie pe Einstein a carui ecuatie fabuloasa implica, printre altele, ca nici materia, nici energia nu se “inmultesc”; Dumnezeu nu creste cu fiecare copil nascut, deci.

Dar sa revin la Donald. Parafrenicul isi neaga Self-ul adevarat, despre care sustine ca e un colaj, un carton, o fabricatie, si ca de fapt “adevarul” are un caracter nou, revelator; inventica parafrenicului e remarcabila prin usurinta cu care se manifesta (e un delir sistematizat ba chiar super-sistematizat in anumite cazuri) si prin elasticitatea lui. Spre rusinea mea n-am putut surprinde mai mult de o data, sau de doua ori, granitele paralogicii acelei bunicute.

Adevaratul Self, spune Donald, “se simte real” si ” este real”. Ce vrea sa zica asta, de fapt, e ca intre realitatea care ” este” si cea reprezentata apare o coerenta, si carevasazica raportul subiect – obiect e continut, si functional. Spatiul dintre subiect, si obiect, e in dogma winnicottiana numit ” potential”, si este potential pentru ca apare, in maiestuozitatea lui, abia in clipe cand observi inegalitatea crasa intre o minte adulta, si una noua. Copilul are un spatiu potential mic, mama are un spatiu potential mare pe care-l pune la dispozitia copilului, un veritabil “teren de joaca” pentru toate lucrurile pe care copilul le are de invatat, de internalizat, de asimilat. Mecanica, in viziunea acestui domn britanic, prin care obiectul este asimilat este de introiectie (a nu se confunda cu introspectie, cu totul altceva); vizual seamana cu felul in care o bacterie preia un ” ceva”  nutritiv din mediu, adica Self-ul initial ia intr-o ” bula” obiectul, apoi sunt multiple unelte care vin si se compara cu obiectul, apoi obiectul e trimis in directia potrivita si valorizat. Valorizarea obiectului, odata finalizata, il reda acesta circuitului natural pentru ca individul il poate ” reinventa” in plan semantic, verbal. Mecanica fina e uluitor de complexa, in schimb. Uite de exemplul baiatul meu probabil a fost foarte impresionat prima oara cand a venit cu autobuzul de la buni, la mama. Si noi ii tot spunem uite busu; ei, si intr-o zi baiatul meu zice, din senin, buju-mama, adica autobuzul care ma duce la mama. Ce e important e ca, in mintea baiatul meu, toate autobuzele duc la mama (asa cum toate drumurile duc la Roma).

Acest “buju-mama” este marca unui atasament functional, echilibrat intre copilul meu, si mama. Dar oare ce-o fi ” autobuzul”? Donald a gandit ca, prin joc, mintea omului are abilitatea de-a ” investi”, de nominaliza unele obiecte din planul real cu atasament. Este – cum le spun eu uneori pacientilor mei – trecerea de la ” eu” la “meu”. Acesta e un salt care are loc in jurul varstei de 3 ani cand individul are deja un “eu” capabil sa internalizeze, deja, obiecte autonom, neintermediat. Prin comparatie, fiul meu cand il intreb ” cine-i Nuni” arata deja spre el. Inseamna ca isi stie numele, deci ca stie ca e un “eu”? Nu. Si eu sunt Nuni, si mami e Nuni, si apoi Nuni il iubeste cel mai mult pe Nuni (in spusele lui).

Obiectul tranzitional este vizibil, n-ai nevoie sa-l imaginezi. E orice inseamna “meu”. E lopatica baietelului din parc pe care scrie “Filip”, e “bita” lui fi-meu pe care trebuie sa-l rog frumos sa o lase si altor copii sa se joace cu ea (altfel nu sufera sa-i fie luata), e faimosul strigat al Silviei “sanul meu nu e al meu, ci e al copilului meu!” (bine, cineva ar face aici o gluma si si-ar aduce aminte de Fratii Jderi, cred, si vestita replica: Moldova nu-i a mea, nici a voastra, ci a urmasilor urmasilor vostri. Gheorghe Cozorici e memorabil cand zice asta). Sanul, carevasazica, nu e doar un obiect de internalizat asa cum e mama, tata, scutec, clanta, durere etc. Nu, sanul are caracter “tranzitional” (uneori folosesc, pentru ca e mai usor, termenul “intermediar”) intre mama, si copil.

La ce or fi bune obiectele tranzitionale? Pai am clarificat deja ca ele sunt investite cu atasament, sunt un fel de obiecte “pe baterii”. Sunt mobile, sunt carabile, sunt la indemana cand figura de atasament nu e in preajma, sau pleaca, sau isi pierde (temporar sau vesnic) caracterul de permanenta. Uite eu am avut un lapsus 20 de ani, nu-mi aduceam aminte de cum il chema pe cainele meu din prima mea copilarie (prima insemanand inainte sa se nasca soru-mea, adica inainte de 4 ani). Ei si intr-o zi, la scurt timp dupa ce s-a nascut baiatul meu, mi-am adus aminte ca prin minune: Fafner. Acest Fafner a venit cu o sumedenie de alte senzatii pe care le-am experimentat “ca pentru prima oara”, textura lui Fafner, culoarea lui, felul in care imi parea ca de fapt nu are ochii negri, caci in soare daca ma uitam existau si tente rosietice…tot felul de lucruri. Si mi s-a facut dor de el. Nu mi s-a facut frica de faptul ca Fafner nu mai e, ci mi-era drag ca Fafner a fost.

Ce prostie, o sa zica cineva, sa-ti fie dor de un catel de plus. Ei bine da, in clipa aia mi-a fost dor de un catel de plus. Si nu pentru ca il gasisem pe Fafner la tomberon, ci pentru ca Fafner era cu mine si era de la mamica mea. Mamica mea – ca sa exemplific si asa ce inseamna obiect tranzitional – ” era” in Fafner cand nu era acasa, sau cand nu era langa mine.

Felul in care o mama investeste un obiect tranzitional cu ” esenta materna” (suna pretentios, pe engleza e mai natural, mother-ness, nu mother-hood) – spune Donald Winnicott – faciliteaza gestionarea anxietatii de separatie si pregateste copilul pentru autonomie, pentru maturitate, si pentru reciprocitate (adica si el, la randul lui, intr-o zi se va introiecta in obiecte, cadouri, memento-uri pe care le lasa altor oameni, familie, grup). Diversitatea acestor obiecte, in revansa, creste pe masura ce mintea copilului mic se dezvolta si el invata sa contina in ea mintile altor oameni, placerile lor, durerile lor,  Self-ul lor. Eu am momente de mirare, combinata cu entuziasm, sa imi dau seama ca pentru fi-meu exista deja buni, tataie, Ugi, Ana, Adi, Tii si Abi (nu neaparat in ordinea respectiva); cu fiecare interactioneaza in felul lui, si pentru fiecare are o forma de afectiune si reciprocitate.

Pasul la nevroza (deh, pe vremea lui Donald psihiatria avea nevroze, psihoze si ” alte categorii”) apare cand in spatiul potential fie nu exista obiect tranzitional, fi obiectul tranzitional e imprevizibil sau – si mai rau – corupt (absolut ilustrativ e marul otravit din Alba ca Zapada, exemplul ultim de obiect intermediar, sau pantoful de cristal din Cenusareasa). Esecul figurii de atasament de-a se lasa pe sine ” real” in obiectul de tranzitie naste un sentiment de nesiguranta, de impersonare si de ” sine Fals” la recipient, lucru care de la sine conduce catre angoasa, agitatie si activarea atasamentului.

Fereastra de timp pentru toate aceste povesti e in legendarii ” 7 ani de acasa” si – postulat de Winnicott in acord cu altii dinaintea, si din urma lui, mai ales in rastimpul 0 – 3 ani. Lipsa obiectului de tranzitie leaga subiectul de obiect, imprevizibilitatea lui arunca adeseori copilul in furie, razvratire si acrimonie. Un citat gasit pe pagina wiki despre Donald, unul dintre ” cele 18 motive pentru care o mama isi uraste copilul ” e fara scrupule, o trateaza ca pe un gunoi, o servitoare neplatita, un sclav“. Parca si vezi micutul antichrist cum isi chinuie mama, nu? In fapt, e vorba de impachetarea ” corupta” a obiectului de tranzitie in spatiul potential. Citatul e preluat de Winnicott din munca lui clinica extinsa cu mame.

Folclorul mentioneaza, si fara toate aceste donaldisme, ciudatenia numita ” sa ramai la fusta mamei”, sau ” s-a  dat dupa fusta mamei” sau ” nu s-a sectionat cordonul ombilical” sau ” te porti de parca esti un copil la tzatza (scuze, nu e o caricaturizare dar scriu fara diacritice)”. Toate acestea sunt mijloace intuitive, comunitare prin care o adunare de oameni, la nivel de identitate de grup, decide prin ” bun simt” (common sense, sau consens) granitele relatiei dintr-o anume diada. Bunul simt remarca lipsa de beneficii, si dauna cauzata de absenta individuarii, a separatiei, a emanciparii individului dintr-un simbiont, intr-un individ, dintr-un Nemo Sum, intr-un Ergo Sum (sau cum ar fi viata de la Homer la Descartes). Donald spune ca sanul e bine sa se termine pana in 3 ani, de exemplu. Bine, nu o spune “negru pe alb”, dar o deseneaza atat de filigranat de jur imprejur incat devine evident si pentru cel mai obisnuit cititor.

” Suficienta” pe care merita sa o aibe figura primara de atasament este opusa, natural, efortului neurotic de-a atinge perfectiunea, idealul, excelenta, eroicul, ” contopirea cu zeul”. In pictura de la inceputul textului, un Tintoretto de la sfarsitul secolului XI, Zeus il pune pe noul nascut Hercule sa suga de la sanul Herei (Juno) pentru a primi ” darul” nemuririi. Juno se trezeste, il smulge pe Hercule de la san si astfel ia nastere calea lactee.

E un moment dramatic, separarea lui Hercule de sanul matern, dar privitorul stie ca Hercule ” si-a luat”  deja ce avea de luat de la mama, fie ea si simpla alaptatoare (mama biologica a lui Hercule este, se stie, Alcmene). Emotia e acolo, insa, Tintoretto e un maestru al mimicii si se poate observa dispretul, si furia Herei care-si da seama ca a fost inselata. Nu vedem fata lui Hercule, pare in schimb un bebelus robust, sanatos, care dupa morfologie (da, am sa admit, aici sunt tendentios) nu are mai mult de 1 an. Tintoretto nu auzise vreodata de Freud, sau de Donald, el desena alegoric mitologie greaca dar cu o minte izvorata dintr-un acelasi “izvor” semantic, si simbolic, al umanitatii.

Ei bine, suficienta e o nebuloasa care depaseste intentiile mele, deocamdata, pentru acest text. Am sa o discut in curand, caci imi pare ca eterna intrebare: ” cand este destul” merita mai mult decat sugubatsul ” cand are sa fie ai sa-ti dai seama”

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (9 votes, average: 4.33 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | evolutionism, mutsunake | Comments (13)

Mai mult decat un punct de vedere

May 14, 2012 – 10:51 AM

Caut, in urmatoarele, sa fundamentez propozitia cum ca alaptatul – dincolo de o anumita varsta – isi pierde beneficiul ba chiar devine daunator dezvoltarii psiho-emotionale a copilului. Am sa tentez inclusiv un azimut al acestei varste, lucru care s-ar putea sa se apropie de imposibil, desi din nou, cine stie. Am ascultat (vezi citit) rabdator argumentele tuturor mamicilor, amenintarile lor, indignarea, strigatul libertarian (corpul meu, sanul copilului meu!), trimiterea la ghidurile internationale, am citit evidente, am revizuit cunostinte. Sper ca aceleasi mamici care au investit timp in discutia ultimelor doua zile sa aibe rabdare si prin urmatorul text care, din nou sper, va sumariza si valida o parte din credintele lor si poate va ridica un semn de dubiu asupra unui alt set de credinte, acel set care – consider eu – nu au o legatura de continuitate sau cauzalitate cu precedentul.

Sa incep cu un sumar al evidentelor:

1. de la nastere la 6 luni alimentatia exclusiva la san este norma

2. de la 6 luni la 2 ani si mai departe (beyond) copilul care este si alimentat la san are parte de-o dezvoltare neuro-psiho-motorie optima.

3. alaptarea dupa 12 luni este continuata pana cand…a) copilul considera ca nu mai are nevoie sau b) mama sau copilul considera ca nu mai e nevoie sau c) alte motive nenominalizate dar din care nu face parte optiunea pre-determinata a mamei de a sista alaptarea. Acest din urma fapt este considerat, de majoritatea contributorilor la discutiile recente, drept anatema. Anatema pentru ca traumatizeaza copilul. Anatema pentru ca ii lasa sechele prin intermediul acelor traume. Anatema pentru ca e nenatural in comparatie cu “intarcatul progresiv”.

Inainte de a ataca principala tema a expunerii mele vreau sa stabilesc un lexicon. Alaptatul este un comportament care tine eminamente de mama. Partea care tine de sugar, si prilejuieste mamei comportamentul, are de-a face cu un domeniu complementar, reflex al acestuia care este innascut, adica bebelusul vine pe lume ” dotat”  cu abilitatea de-a suge. Acest reflex are o perioada de stingere, dincolo de care inceteaza sa mai fie reflex, lucru de care am sa vorbesc mai jos in argumentatia mea. Aidoma, abilitatea mamei de a alapta este contingenta la calitatea sanilor ei de-a produce lapte. Aceasta abilitate e ancorata in doua domenii: primul este biologic (laptele e secretat de glanda mamara la ” cererea” prolactinei), celalalt este comportamental pur, adica sanul golit prin sugere este stimulat sa produca lapte prin stimulare mecanica.

Reiese din start ca domeniul de variabilitate, adica distanta pe care are loc, in timp, actul alaptatului depinde, obligatoriu, de 1) competenta sugarului de-a suge, 2) competenta mamei de-a alapta si 3) salienta in timp a acestei relatii de mutualism biologic. Intarcatul, sau ablactatia, intervin fiziologic, sau patologic, in instante care interfera cu aceasta diada, mama-copil, prilejuita de alimentatia la san. Mentionez aici ablactatia patologica doar pentru a-i certifica existenta, si pentru a o exclude din speta pe care o discut eu aici. Nu vorbesc de bebelusi cu defecte de palat, nu vorbesc de mame cu infectii severe, nu vorbesc de diverse forme de intoleranta alimentara sau particularitati de tub digestiv care contra-indica alaptatul.

In fapt, zona in care ma uit este cea pe care am subliniat-o mai sus, cred eu neinspirat favorizata de o exprimare ambigua, vaga si in cele din urma riscanta a OMS. Vreau sa fie clar. Nicaieri in nici un articol citit de mine nu reiese ca prelungirea alaptatului dincolo de 1 an are efecte dependente ” de doza” (adica cu cat e prelungit timpul de alaptat) pentru copil. Aceasta concluzie este fondata pe studii largi populationale care au luat in evidenta sugari alimentati 1) exclusiv la san 6 luni si 2) non exclusiv la san pentru 12 luni, in comparatie cu sugari alimentati pe aceleasi perioade de timp cu formula de substitutie. Alternativ, asa cum e cohorta din Belarus de exemplu (Kramer et al, 2008), un numar de copii au fost luati in evidenta la nastere, au fost alimentati exclusiv la san 6 luni si apoi non-exclusiv 12 luni, si apoi au fost revizitati la un timp X dupa, aici 6.5 ani.

Majoritatea mamicilor care au raspuns, ieri, la nevoia comuna de dialog sunt mamici care alapteaza copii la 2,3,4, sau chiar, intr-un caz, la 5 ani. Majoritatea dintre ele o fac pentru ca OMS recomanda alaptatul, si laptele matern fiind superioar nutritional si “spre binele copilului” si aici exista o literatura pozitivista care, intr-adevar, transforma teoria in fapt quasi indisputabil. Nici una dintre respondente, in fapt nimeni dintre avocatii alaptatului nu va mentiona insa ca – lucru descoperit de mine in aceste zile – nu exista studii care sa advocheze necesitatea sau mai bine zis avantajul continuarii alimentatiei  non-exclusive la san catre etericul “beyond” sugerat de OMS si ca, de fapt, alegerea lor este una motivata nu de evidente, cat de o teorie.

Iacata, deci, ca va trebui sa ducem discutia pe baze teoretice. Am sa fiu de acord cu toata cercetarea care fundamenteaza alimentatia copilului in intervalul 0 – 12 luni la san, cu primele 6 luni exclusiv unde posibil, si a la limite am sa admit si continuarea in al doilea an, desi pentru ea sunt mai putine evidente. Una dintre aceste evidente este oferita de studiul OMS colaborativ pentru prevenirea mortalitatii infantile, in a carui erata aparuta in Lancet, 2000, apar urmatoarele randuri:

Am identificat opt studii, din care au fost disponibila date doar in sase cazuri (Brazilia, Gambia, Ghana, Pakistan, Filipine, Senegal). Aceste studii au oferit informatii despre 1223 morti in intervalul de varsta 0 – 2 ani. [...] Protectia oferita de laptele matern a scazut gradual odata cu varsta in perioada neonatala (OR: 5.8 [95% CI 3.4-9.8] for pentru copii <2 luni, 4.1 [2.7-6.4]  pentru 2-3 luni, 2.6 [1.6-3.9]  pentru 4-5 luni, 1.8 [1.2-2.8] pentru 6 – 8 luni , si 1.4 [0.8-2.6] pentru 9-11-month-olds).  IN primele sase luni de viata, protectia impotriva diareei a fost substantial mai mare ( OR = 6.1 [4.1-9.0]) comparativ cu cea datorata infectiilor respiratorii acute (2.4 [1.6-3.5]). Pe de alta parte, pentru copii intre 6 si 11 luni,  au fost observate niveluri similare de protectie (1.9 [1.2-3.1] and 2.5 [1.4-4.6], respectiv). Pentru decesele in al doilea an de viata, procentul de sansa (OR sau odds ratio) din 5 studii (sic!) a variat intre 1.6, si 2.1.. Protectia a fost mai mare cand educatia mamei a fost mai mica.

Este singurul studiu care face trimitere in al doilea an de viata si, de altfel, motivul pentru care OMS face recomdandarea referitoare le “2 ani si mai mult (beyond)”. Evident, pentru neofit asta inseamna ca atitudinea cea mai potrivita este cea eroica, de continuare a alaptarii cu orice pret; omul de rand nu va fi preocupat ca dincolo de 11 luni, in al doilea an, “protectia” oferita de alaptat este scazuta (desi aparent stabila in timp, deci salienta), fapt datorat in parte si metodologiei si atritiei semnificative care pot fi responsabile de efect (i.e. in studiu au ramas doar mame ai caror copii n-au murit in primul an, si-atunci ratele de calcul raman predictibil aceleasi).

Dar am divagat. Spuneam ca dezbaterea privind oportunitatea si/ sau avantajul alaptatului asa cum este ea advocata de diverse comunitati, asociatii non-profit sau diverse website-uri (care ofera o suita admirabila de poze si testimoniale, cum e de exemplu www.extremebreastfeeding.org) se duce de fapt pe un teren teoretic, nu practic, ancorat in evidente. Aceste plaje de lobby se folosesc de un artificiu de argumentatie care spune asa: in absenta evidentelor care sa contraindice comportamentul X, acel comportament (deci) este potrivit.  Mai mult – lucru intamplat si in discutiile ultimelor zile, acesti avocati cer, strident, o arma fumeganda: ” aratati-ne un studiu care sa demonstreze ca alaptatul extrem, adica la 2,3,4,5,6,7 ani, e in dauna copilului”. Un arbitru neutru, posesor de cunostinte bazale, ar fi tentat sa le dea dreptate. Daca nu exista studii care sa mentioneze negru pe alb cand devine nepotrivit alaptatul, lasati alaptatul sa continue.

Teoria care circumscrie, si contextualizeaza alaptatul extrem a fost propusa de William Sears, pediatru, si se numeste ” parentare prin atasament”. O descriere – ce-i drept wiki – e disponibila aici. Voi explica, in urmatoarele, de ce termenul este – de fapt – o deturnare (hijacking) a gandurilor originare ale lui John Bowlby si Mary Ainsworth, asa cum au fost propuse de acestia si un mod istet de a “calari”, mimetic, un concept validat empiric, din nou si din nou. E pana la urma un camuflaj ieftin prin care se vehiculeaza o religie, ce-i drept cu substrat laic, dar totusi cu intens caracter religios. Prin asta parentarea prin atasament, in denumirea ei, vrea sa sugereze ca de fapt respecta dovezi refutabile din munca celorl doi si a unei cohorte de cercetatori in urma-le, cand de fapt se foloseste doar de notorietatea termenului “atasament”.

Principiile parentarii prin atasament par, la prima vedere, de bun simt. Da, este acel bun simt al carui ecou il resimt si acum, pentru ca tocmai lipsa unui bun simt (aparent) din partea mea a deranjat un ONG respectabil (pana la proba contrarie) si toate mamicile care, la observatia mea, s-au trezit in off-side. Cineva venea sa le spuna ca s-ar putea ca nu e bine ce fac. Cum am indraznit? Revenint la A.P., aceste principii includ hraneste cu dragoste si respect si ofera ingrijire cu dragoste consistent. Doritorul de mai multe informatii poate merge mult mai departe decat wiki, sunt sigur, deocamdata va trebui sa fie suficient.

Carevasazica alaptatul dincolo de primul an de viata sta ancorat de fapt in conceptele de hraneste cu dragoste si respect si ingrijeste cu suficienta dragoste (consistent). Din pacate Sears subsumeaza cum ca in respect intra si “informare corecta”, si implica manipulator ca exista, pana la urma, o “ingrijire consistenta” (notiune care trimite la acel iluzoriu ” beyond”) despre care putem doar banui ca merita atinsa, dar de ce-ar trebui nu stim. E acelasi tertip, derivativ, cum ca daca nu ajungi acolo inseamna obligatoriu ca n-ai respectat, sau ai ingrijit inconsistent, lucruri propuse de Bowlby si Ainsworth ca fiind apanajul dezvoltarii unui stil de atasament insecurizant, sau dezorganizat (mai rau). Vreau aici sa ma intorc o secunda la cateva notiuni de psihologie developmentala si neurofiziologie.

Am sa vorbesc un pic despre reflexul de supt. Acesta reprezinta “calea majestica” prin care bebelusul se hraneste, una dintre miscarile concertate pe care le poate face cu usurinta si eleganta inca de la nastere (prin miscare inteleg gest motor), iar locul originar pentru acest reflex e la nivelul ganglionilor bazali si talamusului. Acest reflex diminueaza, insa, dupa primele 4 – 6 luni de viata si este inlocuit de un alt-fel de supt, mai viguros, dar de data aceasta cu determinism mixt (cortical si subcortical); in aceasta perioada a vietii extrauterine, in primele 12 – 18 luni, are loc mielinizarea cailor piramidale, care pe masura ce se mielinizeaza polarizeaza, si oblitereaza, sau mai bine zis ” mascheaza” reflexele primitive care au sorginte sub-corticala. Stim, astazi, ca ” vinovat”  de asta este cortexul frontal indeosebi cel dorso-lateral, in ariile de asociatie senzitivo-motorii. Acest reflex, de supt, sau cel de apucare, sau reflexul palmo-mentonier, pot reaparea la adult daca au loc daune ale acestor arii fie prin accident vascular, tumora or boala neuro-degenerativa. Carevasazica suptul, dincolo de 12 luni, este un gest motor voluntar, nu reflex, si in revansa mai putin motivat de actul hranirii cat de beneficiul colateral, emotional. Aceasta zona, a ganglionilor bazali, este o placa turnanta nu doar pentru procesare cognitiva dar si emotionala. In raspuns la degradare emotionala bebelusul va cauta o forma de activitate ciclica prin care sa obtina anxioliza; prin asta un bebelus nu difera – fenomenologic – de un copil care face anxioliza prin masturbare compulsiva (la fete ipsatie), leganat compulsiv sau – mai tarziu in viata – comportamente compulsive cum ar fi jocul compulsiv sau diverse ritualuri de ablutie/ curatenie/ igiena/ purificare. Asta nu inseamna ca suptul este patologic. Ce spun este ca acele comportamente patologice de care amintesc, mai tarziu in viata, sunt inrudite fenomenologic cu actul suptului care are aceasta calitate.

Paranteza inchisa, si inapoi la atasament. John Bowlby a fundamentat teoretic munca extraordinara de teren a lui Mary Ainsworth in Uganda (n.a.: rectific aici o eroare de memorie in textul meu anterior, e vorba de Uganda, nu Angola). Creditul ii apartine, ca analizand al lui Melanie Klein, pentru faptul ca a luat ipotezele acesteia despre diada-mama copil si pozitia schizo-paranoida de viata (neincredere) si a ” metabolizat-o” intr-aceea ca, de fapt, intre copil si parinte au loc tranzactii menite sa forjeze relatia, carevasazica mutualiste, nu doar de ordin transferential. O istorie elaborata, scrisa de Inge Bretherton, se poate citi aici. Cititorul va trece, probabil, peste fraza respectiva astfel incat imi permit sa o citez, pentru ca foloseste argumentului.

“nu este surprinzator ca in perioada de sugar, si apoi in copilarie, aceste functii fie nu opereaza deloc, fie sunt imperfecte. In aceasta faza a vietii, deci, copilul este (bold adaugat de mine) dependent de mama pentru efectuarea acestor functii. Ea il orienteaza in timp si spatiu, ii ofera un mediu, permite satisfacerea anumitor impulsuri, si restrictioneaza altele. Gradual copilul invata singur aceste deprinderi, si pe masura ce face asta, parintele (bold adaugat) parintele transfera aceste roluri catre copil. Este un proces lent, subtil si continuu, care incepe in momentul in care (bold adaugat) copilul incepe sa mearga si sa se hraneasca singur, dar care nu ia sfarsit pana la maturitate (Bowlby, 1951, in Bretherton)

Nicaieri, din munca lui Bowlby, nu reiese ca bebelusul este un organism capabil sa stabileasca granite, sa ia decizii, sau sa hotareasca pentru el. Prin asta bebelusul nu este un agent de intentionalitate, cat o structura dezorganizata, si pe care natura il defavorizeaza si mai mult; exista o fereastra critica, in primul an de viata, in care bebelusul are nevoie sa deprinda abilitati, nu doar mersul si alimentatia, dar si abilitatea de a comunica nevoi, si de a intelege granite. Persoana care oferteaza aceste granite este figura primara de atasament (in originar in Bowlby discutia este centrata pe mama, lucru tributar muncii lui Freud; tatal, ca in multe alte doctrine axiologice mai putin in teoria lui Eric Berne, este vaduvit de interes psiho-evolutionar) si care nu are doar rol de a oferi consistent ingrijire si dragoste (” lovey dovey love” – cu spune unul din formatorii, Vamik Volkan) ci si restrictii; decizii pe care mama nu ca doar poate sa le ia, dar si trebuie sa le ia intr-un anumit interval de timp pe care insusi Bowlby il numeste ” critic” pentru dezvoltare psiho-emotionala a copilului.

Iacata deci de unde parenting-ul prin atasament se desparte, ideologic, de teoria atasamentului. Sharon Hays observa deja, in ’89, in comentariul ei la adresa lui Sears, ca solutia propusa de acesta, departe de-a fi o “intoarcere la origini, la naturalism, la comuniune” pune o presiune neobisnuita pentru mama pentru a fi un generator, un alimentator perpetuu de afectiune si disponibilitate, de directionare ” pozitiva” blanda si care lasa, in revansa, foarte putin loc pentru eroare. Mentionam in textul anterior ca o astfel de recomandare este un Ak-47 la tampla tuturor celorlalte mamici care nu indeplinesc, din motive numeroase, aceste ingrediente. Parentarea prin atasament se ofera pe ea insasi, fara o baza comparativa suficienta, drept “calea” cea buna, dreapta catre un viitor sanatos in dezvoltarea psihoemotionala a copilului dar face asta in flagranta contradictie cu teoria atasamentului asa cum a stabilit-o Bowlby; pericolul, caci e timpul sa-l nominalizez, este ca in plan teoretic esecul mamei de a ii fi oferit, prin ablactatie/ intarcare copilului posibilitatea sa internalizeze pierderea (loss in original), adica sa o incorporeze in sistemul lui de valori, il trimite pe acesta intr-o zona a co-dependentei in care disparitia obiectului va fi inregistrata, daca si cand se produce traumatic (moartea prematura a unui parinte, separarea intempestiva de partener, pierderea locului de munca prin disponibilizare s.a.m.d), intr-un registru neobisnuit, in care atasamentul va fi compromis.

Cand ar trebui, asadar, initiata sistarea ghidata a alaptarii? Bowlby insusi mentioneaza ca transferul de cunostinte autonome ale parintelui catre copil incepe odata cu achizitii motorii cum ar fi mersul (vezi paragraful meu de mai sus privind mielinizarea cailor piramidale) si hranitul de unul singur (vezi comentariul meu initial privind aparitia dentitiei ca biomarker pentru o astfel de abilitate). Acest ” incepe” este, din pacate pentru discutie, insuficient caci Bowlby insusi nu spune cand ar trebui sa se ” termine” procesul; dimpotriva, dpdv al constructiei atasamentului ” maturitatea” este o granita, un orizont predictibil.

Devreme ce am aratat, deja, ca in interiorul atasamentului nu sta un principiul libertarian in care mama ii lasa bebelusului ego, si super-ego, la indemna (unde el nu le are de fapt) si carevasazica dreptul de a se intarca “undeva cand i-o fi lui bine”, e timpul sa nominalizez argumente pentru care alaptatul este un proces care e bine sa aibe un sfarsit, si acel sfarsit e bine sa fie gandit, si pre-determinat, si sa aibe loc intr-un cadru de timp care se intinde probabil pana in jurul varstei de maxim 3 ani. Pentru asta am sa vorbesc un pic de Margaret Mahler si teoria ei despre separare – individuatie. Margaret Mahler este contemporana lui Bowlby, si o personalitate la fel de redutabila. Printre multele ei calitati de teoretician, insa, se numara si o grava  indiscretie de care am amintit, punctual, anume ca Mahler a introdus un concept eminamente eronat, dar care a persistat vreme de mai bine de jumatate de secol (si, din pacate, persista intr-o forma camuflata in munca lui Sears), anume notiunea de “mama frigider”, sau ” mama schizogena/ schizofrenogena”, adica o mama care prin raceala ei, prin indisponibilitatea ei, prin rezistenta ei la contact psihica generaza o reactie autista, simbiotica din partea copilului, si previne separarea si individuatia.

Pentru cititor e important sa inteleaga ca unde pare ca Bowlby si Mahler se bat cap in cap, de fapt vorbesc de versantii unui aceluiasi fenomen. Bowlby vorbeste de apropiere, si atasament, ca mijloace de maturizare psihoemotionala si gestionarea pierderii, Margaret Mahler in schimb insista pe cristalizarea identitatii, si speciatie emotionala (separare/ individuatie) ca mijloace mobile pentru devenirea unei persoane. In interiorul teoriei ei asupra dezvoltarii psiho-emotionale a copilului o anumita faza este foarte importanta pentru discutia avuta aici, anume intervalul de varsta 15 – 24 de luni, adica tocmai aceasta perioada critica, recursiva si in prezentul text, ” catre doi ani (si mai departe, vorba OMS)”. Ei bine, in aceasta perioada are loc ceea ce Mahler numeste ” re-apropiere” intre mama si copil. Copilul a deprins deja mobilitate prin mers, si are un embrion de constiinta semantica pentru ca stapaneste un minim vocabular; prin asta copilul intelege ca este ” independent” de mama, si deci separat de ea. Aceasta perceptie declanseaza o ambiguitate semnificativa in felul de relationare al copilului cu mama, cu ” reveniri” (in original rapprochment) periodice la mama; reactia ei impulsiva de respingere, si conditionare, spune Mahler, poate ordona, si cauza in cele din urma, notoria ” anxietate de separare”.

A se observa aici ca nicaieri in munca ei Margaret Mahler nu sugereaza ca in faza de revenire, de apropiere, copilul ar trebui cumva incurajat sa regreseze la o faza orala; este de presupus ca el a atins deja un etaj psihic de dezvoltare in care si-a insusit mers si limbaj (aceleasi variabile, apropos, pe care le ordoneaza si Bowlby in munca lui), si ca, in fapt, copilul trebuie incurajat sa exploreze. Din acest punct de vedere, probabil, la 2 ani, si nu mai tarziu de 3, dat fiind ca vorbim de alaptat ca mecanism de atasament/ separare, aceasta relatie dintre mama si copil are nevoie sa ia sfarsit. Intr-adevar, dintr-o perspectiva strict personala sunt mirat ca o astfel de recomandare nu exista; in favoarea unei astfel de ocurente sta faptul ca, pe glob, exista o larga variabilitate sociodemografica si culturala privind normele “admise” de alaptare; si-apoi munca lui Mahler, spre deosebire de cea a lui Bowlby, a fost fundamentata pe teren american, chiar daca ea era expat.

In cuvintele lui Mahler, prevenirea separarii/ individuatiei este ce converge, mai tarziu, spre un sentiment indoielnic al identitatii, co-dependenta, tendinta la simbioza si alterarea stimei de sine. Insist, acestea sunt cuvintele lui Mahler.

Iacata, deci, ca un argument fenomenologic, dictat de teorie, cere ca alaptatul sa ia sfarsit intr-un spatiu care incepe la 1 an, si se poate intinde catre 2, dar nu mai tarziu de 3, ani. Realitatea antropologica, anume ” pregatirea” omului de-a fi alaptat si mai tarziu, 3 – 7 ani, este disjuncta la continutul discutiei de aici; studiile de biologice comparativa care ne pozitioneaza la paritate cu gorilele si cimpanzeii care alapteaza de 6 ori perioada gestationala sunt iarasi disjuncte la realitatea psihologica, dintr-o perspectiva a teoriei atasamentului.

Medicina e plina de astfel de ciudatenii, cum ar fi de exemplu rezistenta de-a diagnostica autismul inaintea varstei de 3 ani. Acest 3 ani nu e ubicuu ales, este derivat din teorie, iar acea teorie este teoria lui Mahler. Aidoma, tulburarea reactiva de atasament este o problema al carei diagnostic incepe inainte de 5 ani, din motive iarasi determinate teoretic. Umbra, apropos, a dezvoltarii unei tulburari psihice daca mama esueaza sa faca o buna parentare reprezinta, impreuna cu celalalte mesaje pozitiviste, un mod miselesc, ne-etic si in cele din urma dement de-a inocula mamei obligativitatea de-a merge pe-o punte a suspinelor, de-a sta intr-un pat al lui Procus privind felul in care-si creste copilul. Este de altfel si dogma prin care parentarea prin atasament se pozitioneaza pe piata, ca un mijloc orwellian de oranduire a cresterii unui copil (parafrazand, toti parintii sunt egali dar unii sunt mai egali decat altii).

Admit, nu exista un suport empiric pentru textul scris de mine aici. Asta nu il invalideaza, dimpotriva ridica posibilitatea popperiana ca ar putea fi in cele din urma invalidat de evidente. Vreau, si chiar cer aceste evidente. Ma simt privilegiat ca am vorbit cu femei care alapteaza copii la 4, 5 sau 6 ani, chiar vreau sa stiu daca exista o diferenta intre ei, si cei intarcati precoce. Cred ca suntem manati de aceleasi dorinte, in cele din urma (vorba lui Dr. Seuss, o facem ” pentru copii”). Cer, public si la finalul dizertatiei mele, colaborarea Asociatiei Mame pentru Mame intr-un proiect de cercetare care sa evidentieze, metodologic lucid, afirmatiile dansilor. Pentru mine, medic fiind, si deci mult mai intim legat de OMS decat dansii, o recomandare reprezinta o recomandare, nu o litera de lege; sunt legat, hipocratic, de bun simt. Daca am ratat ceva, si daca alaptatul extrem ofera vreun beneficiu pe care noi sa nu-l stim, cu atat mai mult merita sa-l investigam, or pentru asta avem nevoie de candidati. Coordonatele mele sunt publice, rugamintea mea manifesta. Dar daca evidentele vor arata in directia contrarie, daca William Sears se inseala, daca La Leche International se inseala, daca Mame pentru Mame se inseala, atunci povara evidentei este asupra domniilor lor, si am sa vreau sa vad o schimbare de paradigma in ceea ce-i priveste.

G

 

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (12 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake | Comments (32)

Mame(i) pentru Mame

May 12, 2012 – 2:32 PM

Dupa cum o parte dintre dumneavoastra stiu, aseara am participat la o dezbatere televizata la Ora de Stiri, pe TVR2, impreuna cu reprezentanta unei asociatii, Mame pentru Mame. Tema se referea la alaptatul extrem, i.e. la prelungirea perioadei de alimentatie la san a copilului dincolo de o anumita varsta. Nu am sa insist pe continutul discutiei, din pacate nu a fost  inca pusa pe site-ul TVR2, LE2: Emisiunea e disponibila AICI. Am sa ofer un raspuns amical si – sper eu public (adica sper ca nu sunt singurul care ma citesc) – doamnei cu pricina si asociatiei dansei. Fac asta in raspuns la mustrarea la fel de amicala a dansilor care imi promit diverse lucruri pe website-ul dansilor personal caruia ii fac, asadar, reclama gratuita: www.mamepentrumame.ro. Vreau sa cred ca domniile lor recurg la astfel de strategii motivati de preocuparea onesta pentru alaptatul extrem, nicidecum pentru pozitionarea lor ca organizatie, adica sa faca un pic de scandal ca le creste cota de piata. Deci sper ca suntem inca in zona dialogului pe obiect. Daca nu, aceste randuri raman intre anumite paranteze.

Sunt invinuit ca am dezinformat “in masa” populatia dintr-o pozitie de autoritate, i.e. de medic de catre o persoana care, dincolo de faptul ca are un ONG, era prezenta in aceeasi dezbatere din pozitia autoritara de “mama”. Evident, cele doua categorii profesionale sunt compatibile. Dezinformarea se refera la doua aspecte mari ale discursului meu care sunt – din fericire – remarcate corect de onorabila echipa a asociatiei MpM: prima, cum ca opinez ca alaptatul ar trebui sistat intr-un timp pe care il definesc “de bun simt”, si ca doi, acest bun simt se refera estimativ la momentul cand copilului ii apare dentitia si/sau incepe sa vorbeasca. Sunt de asemenea invinuit ca am prezentat statistici incorecte care induc in eroare populatia si nu evidentiaza situatia ” grava” din Romania.

In legatura cu ultima afirmatie am sa-mi recunosc greseala. Am spus asa: aproximtiv una din 4 femei nu va alapta niciodata, iar din cele 3/4 care alapteaza doar una din 2 vor mai alapta la 6 luni, si doar 1 din 10 vor mai alapta la un an. Greseala mea, si mi-o asum, e ca intr-adevar am fost generos cu cifrele. Potrivit tabelului OMS, updatat la zi in mai acum 3 ani, adica 2009, in Romania, la 6 luni, doar aproximativ 1 din 6 femei alapteaza, adica 15.8%. Nu exista date la 1 an. Evident cineva ar putea afirma ca o astfel de proportie reflecta o ” grava”  realitate, dar pentru asta ar trebui sa produca o definitie coerenta a acelei gravitati, si colateralele ei. Adica, logic, imi imaginez ca departe de a advoca doar beneficiile alaptatului, pe care nu le desconsider ba chiar dimpotriva, cineva e obligat de acel ” bun simt”  logic, la care am sa mai fac referire, sa produca informatii despre daunele alimentatiei altfel decat pe baza de san la 6 luni plus.

In acest sens, si este probabil inregistrat, in aceeasi dezbatere aseara am intrebat o doamna ” expert in lactatie”  (ghilimelele nu sunt peiorative) prezenta telefonic in emisiune daca poate nominaliza aceste consecinte nefaste. Evident, dat fiind ca sunt psihiatru era inferat ca ma refer la daunele psihologice, nu ce stiu eu, medicale or nutritionale, or religioase sau socio-profesionale. Am primit un raspuns nu doar nesatisfacator, dar in cele din urma fals. Din pacate eu nu am o asociatie, si de altfel nici macar propensiune, sa reclam o astfel de plastografie, cum ca un copil intarcat precoce ramane cu ” traume psihice” innominate macar. Mai mult, si aici probabil ca avem chiar o diferenta de opinie, a existat un comentariu cum ca exista o asociere intre aceasta variabila (i.e. intarcare precoce) si dezvoltarea autismului la copil. Mi-am spus, de dimineata, ca sunt in eroare, si m-am dus sa caut acolo unde cauta de obicei medicii, adica in libraria Institutului National de Sanatate American, zisa si PubMed, unde sunt indexate milioane peste milioane de articole de specialitate din lumea intreaga, ce-i drept de regula scrise in limba engleza. Am introdus in motorul de cautare doua cuvinte cheie, ” intarcat precoce”  (early weaning) si ” autism”. Am gasit, spre stupoarea mea, rezultate. Patru rezultate. Mi-am zis nu se poate, am gresit undeva, si am incercat din nou, de data asta am cautat o asociere intre ” intarcat”  (weaning) si autism. Motorul a avut, spre stupoarea mea, rezultate. Unsprezece. Am stat, apoi, sa vad oare cate articole au fost vreodata scrise despre autism. 19861. Nu e un cod de strada, e numarul de articole, adica aproape 20 de mii de lucrari stiintifice in limba engleza pe tema data. Dintre ele, evident, o proportie zdrobitoare evidentiaza o asociere intre intarcat precoce, si tulburare pervaziva. LE: am cautat astazi (13 mai) din nou pe Medline articole despre autism, si alaptat, folosind de aceasta data o alta strategie. Evidentele arata asocieri intre absenta completa a alaptatului si riscul de dezvoltare a unei tulburari pervazive de dezvoltare, motivata aprent nutritional (prezenta de acid arahidonic/ aci docosahexanoic) sau, altfel spus, risc scazut de dezvoltare a unei tulburari pervazive daca alaptarea este prelungita dincolo de 6 luni. Astfel, pentru a fi corecti pana la capat, intarcatul nu are, intr-adevar, o asociere cu autismul  - mai putin in studiul lui Youda din ’89 cat, intr-o cuanta mica, prelungirea alaptarii poate scadea riscurile.

Vreau, in continuare, sa clarific la ce ma refer cand vorbesc de “bun simt” in a stabili intarcatul copilului. Stimata expert in lactatie afirma aseara, pe buna dreptate, ca WHO (OMS) recomanda alaptatul ca sursa de alimentatie pentru copil “cat de mult posibil”. Confirm. In rezolutia 31.47 a Adunarii Generale a OMS, din 1978, aceasta propozitie apare intr-adevar verbatim. Dilema, caci intr-acolo sta de fapt punctul dezbaterii si indignarea Asociatiei M&M, este ca OMS nu are o recomandare, alta decat aceasta, vis-a-vis de cand devine contra-indicat alaptatul, admitand ca depaseste anumite granite deocamdata ne-stabilite. In absenta unor astfel de granite, pe care invit Asoociatia M&M sa le produca, bun simt ramane o alternativa cred fezabila, desi poate ma insel, cand zic bun simt ma refer la saxonul “common sense”, adica o conventie, adica ceva agreat de o majoritate. Este pentru asta ca am mentionat statisticile anterioare, caci ele vorbesc de un atare ” bun simt”, nicidecum de un dezastru asteptand sa se intample. Cand mai putin 1 din 10 femei continua alaptarea dupa 1 an, bunul simt iti spune ca 9 din 10 nu se pot insela, sau nu pot fi in eroare. Nu poti invoca nici macar artificii institutionale sau administrative, sau optiunile femeii de cariera, caci pana de curand, in Romania, concediul maternal era de 2 ani, adica mult dincolo de perioada intarcarii.

Dar nu, dansii vor clarificari despre argumentele mele privind dentitia si limbajul. Evident vor si o clarificare la ce anume parte din limbaj ma refer, primul cuvant, prima propozitie? Am sa incep cu ultima parte, si le ofer un tabel privind “bornele kilometrice in dezvoltarea limbajului“, dar am sa ma opresc la doua momente speciale in timp: 6 luni, si 12 luni. In raport cu aceste date am sa explic doar ce se intampla cu limbajul expresiv, recte motor, nu cu cel receptiv, recte senzitiv, adica felul in care copilul intelege cuvinte. Limbajul receptiv nu a fost un punct pentru mine, cat vorbitul. Ei bine, la 6 luni copilul pronunta foneme, adica diverse litere, si in majoritate inca nu va fi verbalizat nici un cuvant. Unii pot spune ” mama/ tata” dar probabil sunt forme palilalice/ ecolalice (adica repete anumite foneme gen ba-ba-ba sau ma-ma sau da-da). In revansa, la 12 luni poate sa fi aparut primul cuvant sau o suita minora de cuvinte care de cele mai multe ori e jargon (dau exemplu aici cuvantul preferat al baiatului meu care e gigigea, adica suzeta). Acest jargon are doua caracteristici: 1) intentionalitate si 2) context. In fapt 1 an este borna kilometrica de la care copilul incepe sa vorbeasca. El va traversa o dezvoltare indelunga pana sa articuleze propozitii, sa le organizeze intr-o forma logica, argumentativa, si apoi sa aibe interpretari abstracte mintale despre obiecte imposibile in plan real (zane, oameni invizibili s.a.m.d). Revenind la onorabilii de la M&M, aseara m-am referit la momentul in care copilul incepe sa vorbeasca, adica 1 an (cu aproximatie). Imi cer scuze daca de aici se intelege ca o mama, al recomandarea mea, ii va spune copilului ei prima oara cand aude ” ba-ba da-da” gata, pana aici ti-a fost, treci pe alimentatie la borcan. Evolutionar exista un motiv pentru care dentitia, limbajul si intarcarea sunt legate intre ele; in primul rand ca dentitia permite modularea undelor fonice care genereaza cuvinte, dar si abilitatea de a consuma si alti nutrienti decat lichizi; iar limbajul contine intr-ansul premisa afirmarii unui ” ritm”  de alimentare (copilul spune ” papa” si arata cu degetul catre biscuiti, sau catre lingurita lui), si-apoi – surpriza surprizelor – diversificarea alimentatiei de obicei este suficienta pentru intarcarea ” asa-zis” naturala, adica progresiva, adica bebele nu mai vrea san.

Dati-mi voie, aici, sa fac o digresiune care sper nominalizeaz motivele pentru care alimentatia la san este promovata. Despre prima parte nu opinez, caci nu sunt lactolog. Despre a doua voi vorbi. Laptele de mama este, pentru copil, cel mai bun dintre nutrientii posibili, cu o valoare nutritionala maxima. Orice alternativa la el – logic – va fi mai dificil de digerat de copil. Aici nu am un comentariu a spune. A doua motivatie se refera la faptul ca alaptatul al san promoveaza diada mama-copil, adica relatia de atasament dintre parinte si copil. Aici incepem sa avem o problema.

Sustinatorii parentarii, adica a cresterii copilului, bazat pe atasament (deja curtatul “attachment parenting” ) duc mai departe munca altfel extraordinara a lui John Bowlby si Mary Ainsworth, urmati de altii si altii inclusiv William Sears. Pentru ca nu-mi permit un capitol separat despre teoria atasamentului, nu-si are locul aici, am sa mentionez doar ca dupa toate aparentele atasamentul se definitiveaza/ cristalizeaza in jurul varstei de 8 ani, si ca – in revansa – patologia de atasament, adica o boala emotionala si de comportament a copilului manifesta in zona atasamentului – e de obicei diagnosticabila in prezent in jurul varstei de 3 ani.

Ofer aceste coordonate pentru ca vreau sa vorbesc de relatia dintre alaptat si atasament. Actul alimentatiei este crucial intre parinte si copil. Pe de o parte e insasi hranirea; pe de alta este contactul intim, gura la piele, mana la piele, ochi in ochi (dupa 4 luni) intre mama si bebe. Natura e intr-adevar minunata, a oferit un mijloc de relationare evident non-verbal, dar plin semantic, pentru un parinte si copilul lui. Imi pare insa ca a afirma ca sanul prilejuieste asta este nu doar tendentios, dar in cele din urma fals. Melanie Klein are o teorie extraordinara despre dezvoltarea psihosexuala a copilului mic la inceputul vietii de pe o pozitie paranoid-schizoida si evenimentele timpurii in care bebelusul este fixat oral, sadic, pe sanul mamei. Suna minunat, din pacate este – cum ii zice si numele – o teorie. Bowlby tocmai de aici a plecat! Mary Ainsworth, care lucra pe cohorte de copii in Angola si le observa comportamentul, era la randu-i o critica a muncii lui Klein, considerand ca bebelusul nu e sadic in diada mama-copil, iar lactatia nu e satisfacerea unei “pofte orale” in care sanul e ulterior internalizat ca obiect, si ca daca nu ai san nu ai obiect de internalizat si-atunci atasamentul va fi faultat in mod fundamental.

Nu laptele e problema in atasament, cat contactul! Sper ca mamele din aceasta asociatie, si oricare alta, vor fi de acord ca nu am sugerat aseara ca odata copilul intarcat de mama ar trebui sa nu mai punem mana pe el; mai mult, odata ce copilul creste apar si alte mecanisme de stabilire a continuitatii intre parinte-copil, si cu mama si cu tatal acestui copil; despre aceasta din urma trebuie sa fac un comentari, din nou, de bun simt. Evident tatal nu poate alapta; s-ar zice ca e defavorizat evolutionar caci, dupa parerea asociatiei Mame pentru Mame alaptatul faciliteaza atasamentul. Ce sa se faca, saracul tata? Cum sa procedeze? Sta, cuminte, intr-un colt si priveste lung. Oare, zic, sa puna mana pe copil? Sau sa-l pupe? Sa-l gadile in talpi? Sa-i zica diverse vorbe? Cum ar putea proceda?

Raspunsurile sunt variate, dar aici las doar retorica drept argument pentru ciudatenia alaptatului extrem dintr-o perspectiva ontogenica, anume ca dincolo de granita ramane o piedica, nicidecum un atu evolutionar, pentru copil sa fie alimentat fie si non-exclusiv la san. Atasamentul unui bebe nu se face doar cu mama, ci cu toate figurile primare de atasament, adica si tata, si buni si tataie, si girafa Sophie si ursuletul Barney. E o legatura empatica pe care creierul mic, proaspat, nou nascut, o are experiential cu diverse obiecte din mediu a caror proprietati cauta sa le inregistreze, sa le asimileze, si sa le pastreze in constiinta. Aceste “obiecte”  au anumite proprietati, prima – si cea care marcheaza un atasament matur – fiind PERMANENTA. Imi cer iertare ca scriu cu majuscule, dar vreau sa ramana in memoria cititorului care inca nu s-a plictisit de dizertatia mea. Permanenta obiectului zice ca mama nu moare, nu dispare, nu se vaporizeaza cand pleaca din incapere. Cand eu plec dimineata la servici nu ies din constiinta copilului meu, s.a.m.d. Aceasta permanenta a obicetului e greu de stabilit cand te nasti, caci bebelusul e deprivat senzorial, e practic orb, aude prost, si percepe lumea prin contact la piele. Da, pielea e cel mai important organ de simt in primele luni de viata, apoi vine gura (cu care bebe testeaza toate obiectele pentru o buna perioada de timp), apoi ochii, urechile, si apoi apare, treptat, limbajul. Odata aparut limbajul devine posibil pentru copil sa inregistreze obiectele si in plan simbolic, adica nu doar pe ele asa cum sunt ” de perceput”, ci si cuvintele care le identifica. La 1 an un bebe poate numi undeva intre 50 si 100 de obiecte aratandu-le cu degetul, primul gest de limbaj expresiv. Asta inseamna ca le cauta cu privirea, asta inseamna ca le ” are”  in mintea lui. O minte care are obiecte in plan simbolic are atasament, are permanenta. Odata sanul nominalizat, odata sanul internalizat, nu mai e nevoie de san.

De-aia e bine sa intarci. Dezbaterea despre cand e bine sa intarci e una – cred – deschisa in acelasi mod in care e liber deschis despre cand e bine sa-l inveti pe copil cuvinte grele gen “putza”  sau ” caca”. Admit, vinovat, sunt mandru ca baiatul meu stie, la 1.5 ani, cuvantul ” putzi”, si stie si unde e, si ce face. E mai bine dacat sa nu stie despre ce e vorba, si s-o tot caute zic, nu?

Am nevoie de mai mult decat un argument isteric, emotional, pentru utilitatea psihologica a alaptatului dincolo de 1 an, hai 2 ani. Am nevoie de o explicatie cogenta de ce, la 6 ani, alaptatul nu devine detrimental fie chiar laptele de mama un panaceu pentru bube, si-alte boli. Am avut paciente care-si alaptau copilul a 4 ani, de exemplu. Am avut pacienti care dormeau cu copilul in pat la 6 ani, la 10 ani, la 12 ani, la 16 ani. Am avut frati care dormeau impreuna la 18 ani. E loc de o discutie foarte lunga, mult mai lunga decat e spatiu, sau timp aici, despre granitele dezvoltarii psihosexuale la om; suficient sa zic ca alaptatul extrem merita sa ramana in zona fiziologicului, si-a ” bunului simt”.

Multumind cititorului pentru rabdare, si cu cele mai bune sentimente pentru asociatia respectiva pe care o incurajez sa formuleze aceste hartii pentru Colegiul Medicilor, ba chiar mai mult, sa ceara explicatii (caci nu-i asa, explicatiile merita!), raman acelasi,

GD

PS: devreme ce Asociatia M&M a avut curtoazia de-a-mi publica imaginea luata de pe website-ul EvZ fara acordul acestora, si a avut aceeasi curtoazie de a nu ma contacta inainte sa ameninte, ma astept la curtoazia de a publica (macar) replica mea pe website-ul dansilor, drept raspuns la cererile enuntate. Vor avea ocazia – educationala – de a invata ca atunci cand vor clarificari, devreme ce au un atasament securizant – nu e musai sa se agite, si sa escaladeze tonul dialogului in zona atacului la persoana.

PPS: M&M a binevoit a-mi scoate poza de pe website, lucru pentru care le sunt recunoscator; devreme ce dansii au gasit-o pe Internet probabil ca nu frica de identitate m-a manat, cat anumite uzante privind folosirea identitatii, ma gandesc ca probabil in trecut nu am avut o astfel de obiectie. Multumesc de asemenea pentru faptul ca au oferit un link la raspunsul meu, e un gest decent.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (15 votes, average: 3.67 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | evolutionism | Comments (70)

frina in secolul vitezei

May 8, 2012 – 8:44 PM

Vi s-a intimplat sa ajungeti in statia de autobuz fugind sa mai prindeti usile deschise si ala sa inchida exact cind erai la 10 cm de bara si sa si porneasca instantaneu fara sa-ti acorde cea mai mica sansa (poate intentionat)?
Ai ajuns vreodata in fata blocului, fara sa ai cheile la indemina, si vecinul care tocmai a intrat inaintea ta sa fi tras usa exact cu 5 cm inainte sa pui tu mina pe clanta, prefacindu-se ca nu te-a observat? De regula chestia asta se intimpla cind ai multe sacose si genti si papornite si sa sapi dupa manunchiul de chei e o aventura deopotriva frunstranta si dureroasa?
Ti s-a chemat liftul fix cind erai gata sa apesi pe buton? A urcat pina la ultimul etaj? Era pe cind te grabeai tu sa ajungi acasa din diverse motive, de regual fiziologice? Cind gasesti liftul blocat ca niste unii au uitat usa deschisa nu e cabina oprita de la etajele 4 in sus, ca sa urci tu pe scari?

Frate, de ce ne grabim asa? Aseara m-am trezit ca alerg sa prind liftul la parter: mergeam acasa, eram la parter, mi s-a furat liftul. Si m-am ofticat. Si cum ma ofticam eu asa m-am intrebat si io ca GigiBe: ma da de ce ma enervez io asa? Ca doar nu ma grebea nimeni nicaieri. Si atunci m-a lovit revelatia: frate, fiindca asa m-am obisnuit de ceva vreme, sa fiu pe muchie, sa alerg dupa ficare clipa, sa nu respir, sa sar de la una la alta, sa ma grabesc, sa nu zac, sa nu aia sau nu aialalta. Si azi am coborit pe scari. Si acuma cind ajung acasa o sa vreau sa fie liftu la 9 ca sa vad ce-mi vine in cap cind il astept sa coboare. Am deja citeva variante de ginduri pregatite.
Dupa luni de zile in care nu m-am mai gindit, uite ca acuma mi-a revenit pofta. Da, trebuie sa am ceva vreme si pt. mine, vreme in care sa pun frina la toate alelalte si sa nu ma mai intereseze. Pe vremuri puteam, cind ieseam din birou, sa las acolo toae supararile si nervii si sa nu ma mai intereseze. Acum nu reusesc decit sa nu raspund la telefoane dupa ce plec din birou, dar sa ma intreb juma de ora ce dracu voia x sau y de m-a sunat asa tirziu.
E clar, sa fii batrin si schiop cind cei din jur merg cu longboard-urile care fac vij-vinj pe linga gleznele tale e o chestie ciudata pe care nu te prinzi dintr-una cum sa o gestionezi.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (5 votes, average: 4.80 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
andreanum | andreanum, revelatii, Romania crizata, sanatate mintala | Comments (2)

şoferi tăiați împrejur

April 27, 2012 – 4:59 PM

După atâția ani de condus prin țările arabe și Orientul Mijlociu am ajuns la următoarea concluzie: abilitatea de-a conduce o mașină este, fără îndoială, localizată în prepuț.

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (1 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
tractoristu | revelatii, tractoristu | Comments (0)

Trafic

April 26, 2012 – 5:01 PM

Douazecisicinci de minute de scris. Tocmai ce mi-a iesit din cabinet o doamna care-a venit cu-al sau tata octogenar, fost militar, in prezent candidat la nemurire si uitare; exaltata mi-a povestit despre o sumedenie de lucruri, greu de intrerupt constiinta-i irumpea, navalnic, noutatea dezvaluirile. Culmea e ca intelegeam, culmea e ca ma exaltam la randu-mi, culmea e ca in ciuda perioadei de burn-out prin care trec inca sunt lucruri care ma inflama, care ma gonfleaza cu speranta, cu ras, cu entuziasm, cu mai, fir-ar sa fie, cum de nu s-a gandit nimeni la asta pana acum? Si acelea sunt momentele cand ma simt, simplu, cel mai ghidus personaj de pe Pamant caci, egoist, imi pare ca numai mie mi se intampla. Stiu, nu e asa, dar sentimentul e copilarie intruchipata, ca atunci cand soldateii de plumb cu care te joci brusc incarneaza batalia de la Thermopyle.

Douazeci si trei minute de scris. Invidiez. Ma enerveaza, ma roade la stomac ca invidiez in conditiile in care la randu-mi, stiu, sunt invidiat. Trebuie, imi zic, ca vine cu motivatia de-a deveni ca te uiti, curios, ros de unghii, la gardul vecinului, la varul cu care-a dat pe pruni, la metoda de-a cultiva prazul. Competitivitatea, bat-o vina, pentru unii-i muma pentru altii ciuma. Am un domn, asistent universitar, care admite ca i se fac tot felul de concesii la catedra pentru ca-ar poseda calitati exceptionale, net superioare celorlalti politruchniki, dar in cele din urma strivit de propria-i teama de mediocritate, cum ca se iroseste, ca e predestinat unor lucruri mai marete de atat, ca de fapt e un oarecare. Nu, nu un nimeni, de la el la nulitate – ii fac observatia – mai mananci o pita, el sufera doar ca-ar putea, vreodata, sa afle ca e “doar” bun la ceea ce face. Nu cel mai bun, nu foarte bun, nici macar “mai” bun decat altcineva. Nu. Suficient de bun, acel suficient de care vorbeste titanul de Winnicott. Evident, Winnicott a ramas ca unul dintre cei mai buni deci n-a avut niciodata problema mediocritatii…

Douazeci de minute de scris. O doamna a cazut pe linia de tren in timp ce se uita cum trece marfarul. Din urma venea insa o locomotiva care a busit-o. Lumina s-a stins. Prin vis a auzit oamenii strigand “luati-i picioarele, repede, repede, puneti-le in gheata, unde e garoul, prindeti-l bine ca moare”. Si s-a rugat, Doamne nu ma lasa sa traiesc schiloada, Doamne, ia-ma la tine. Si Dumnezeu a auzit-o, printre geamatele de placere ale tuturor burtosilor care se hranesc nesanatos, printre urletele abisale ale tuturor martirilor care se explodeaza prin autobuze, prin vacarmul scuipatorilor de semintze din talcioc Dumnezeu a auzit-o. Si, intr-o pasa ghidusa, Dumnezeu a ales. Si doamna a deschis ochii si-a vazut o punga din care picura apa, si nasul i-a mirosit spirt, si tifon, si o nepoata o tinea de mana. Si, cu gura tremurand a surpriza, si-a dat seama de ghidusia acestui Dumnezeu care taxeaza greseala de orice fel ar fi, fie ea si de echilibru sau de mers. Numai ea stie ce-a trait in lunile de-au urmat, si toata lumea i-a fost alaturi, si toti au incurajat-o, si ea s-a gandit ca cea mai buna idee e sa arate tuturor o mina buna, vesela, optimista, plina de pofta de viata, ca si cum viermuiala pe care o face pana la baie nu i-ar sfasia sufletul, si ca si cum ochii pe care-i inchide n-ar fi catre o lume de sunete, si de amintiri vocale.

Saisprezece minute de scris. Cincisprezece minute de scris. Stire: Iubirea, homosexualitatea si sodomia au fost modificate in DEX editia 2012 astfel incat sa respecte aceste minoritati (!!) Iaca-ta deci ca sodomia nu mai e o perversitate ci o deviatie a comportamentului sexual. Toti uzilnicii de lexicon al limbii romane (avis premierului in exercitiu si alti puristi lingvistici) data viitoare cand vor vedea vreun deviant pe strada isi vor nota, in caietelele aferente, ca poponarismul e doar un typo pe-o hartie a lui O. Goga (oh, goga!) iar bancurile cu datul la fund sunt de fapt cautari geografice. Nimic nu-mi starneste mai multa revolta decat demersul “asa-zis” european de plastografiere a culturii romane. Foarte haios e ca s-a inlaturat, din definitia iubirii, specificantul “de cineva de sex opus”. Iaca-te, deci, ca pana mai ieri – spre nestiinta mea – n-am iubit decat femei in viata mea. N-am iubit copii, n-am iubit barbati, n-am iubit batrani de-acelasi sex, iar pe cei cu sex ambiguu nici nu-i mai pun la socoteala.

Unsprezece minute de scris. Revine, haituitoare, chestiunea trans-sexualitatii. Nu am un pacient nou cu disforie de gen, dar stiu de el, e o situatie inedita in care personajul e partnerul unei paciente (asa se intampla, pentru  a doua oara). Si stau si ma gandesc cum e ca cineva sa vina sa-ti spuna stii, ma simt atras de barbat dar nu de alta cat pentru ca m-am vazut dintotdeauna mai degraba femeie. Iar tu, femeie nu atat simpla cat ne-educata in subtilitatile persane ale sexualitatii ramai masca, si-apoi tot ce poti sa baigui e “am facut eu ceva”? Neindoielnic ramane loc de perversitate in DEX, e perversitatea de-a obfusca, de-a reimpacheta verbal o realitate astfel incat, la sfarsitul zilei, sa reusesti performanta de-a NU jigni pe nimeni, de-a nu discrimina, de-a impaca toate caprele, verzele si alte legume neutre din incapere.

Vreau un moment de sinceritate in care sa demasc utopia macabra a unei astfel de dorinte, pe care-o tot amusinez in ultimele 8 minute de scris. Imi pare ca semenii mei isi doresc un gigant kumbayah in care sa ne iubim om cu persoana, sa ne toleram la maxima maximului, si sa fie loc si de vladica, si de opinca, la masa bogatului. Canadienii erau foarte buni la asta, zambeau quebecosii aia la fel de tandru si indianului, si pakistanezului, si sudamericanului, si rasariteanului fugit. Si-apoi stupeau, pe la spate, tabarnac!. Sta, in strafundul firii umane, frica de xenos, de straini, si tu, neam progresist, tot ce gandesti sa faci e sa-i incurajezi sa evite sentimentele astea? Poate ca e totusi bine, pana la urma, sa demasti anumite rituri, obiceiuri si fapte pentru ce sunt, adica abominatii, de cand – in numele multiculturalismului – a devenit casatoria minorilor sau vanzarea copiilor, sau rascumpararea pe baza de vite o “comoara” culturala? Sau in numele multiculturalismului si-accesului la “lumea buna” de cand e util sa-ti canibalizezi limba, istoria sau neamul? Focus-a-m-as si n-am cui, focus-a-m-as codrului, rog umil analiza gramaticala a propozitiei.

Cinci minute si nu mai scriu. Astazi, pentru prima oara, cineva s-a luat de Hanibal Dumitrascu. Umila stima, Vlad Mixich. M-am simtit o secunda in detresa, la un moment dat am opinat despre liberalul Antonescu, si recunosc umil ca am o versiune scandaloasa, tabloida adeseori, de prezentat despre psihiatrie si da, nu e mereu etic sau profesional, deontologia e cel mult una a gandului meu in care imi pasa mai putin de regula cat de rezultat, vreau cu orice pret ca otevizatul de se uita la mine, dulcineul abscons sa zica ha, taci ca e ceva acolo, si-apoi sa caute despre schizofrenie, sau despre Freud, sau despre psihanaliza. Iar Hanibal Dumitrascu este un produs, a fost incurajat, stimulat, provocat sa devina clownul carele este, la fel cum baiatul ala care dansa, deputat PDL, a facut la fel furori, la fel cum Monica Tatoiu a ajuns autoritate in natura umana sau Petre Roman ramane cel mai bun premier pe care l-a avut Romania in perioada post-belica. Sunt toate caricaturi, esafodaje umane construite nu din alt motiv decat poate acela ca respecta regulile Comediei Umane balzaciene. Sa-l trimitem pe Hanibal la culcare? Sa-l inlocuim cu un sobru arhidoct? Nu. Ma simt solidar cu Hanibal. Sa-l intrebam pe Hanibal despre boala mintala, despre depresie si toate cele, si sa ne spuna Hanibal unde sa ne tratam.

Cand va luati de Hanibal, si-l intrebati pe Anitei sau mai stiu eu pe cine, nu uitati ca nici unul dintre micii gremlini destepti ai meseriilor noastre, pana acum cativa ani, nu s-a simtit sa faca vreun fel de educatie a vulgului. Ii numeri pe degete, acum e vremea noastra, a alora care suntem o treapta mai sus, onor inaintasilor nu se poate? Vlad, Hanibal merita tot respectul pentru ca inaintea lui Hanibal era Mirela Zivari si inaintea Mirelei Zivari era Bebe Mihaescu, faimosul sexolog al antiei, si 9595 zis si Cristian Andrei. Hai sa-i luam pe toti, zic?

Un minut peste. Time-out. Traffic zero.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | amestecate | Comments (1)

Glacier

April 24, 2012 – 4:53 PM

Propozitie unu. Fiecare doctor are aleea lui din cimitir. Propozitie doi. Daca a murit inseamna ca n-ai facut tot ce era omeneste posibil. Propozitie trei. Nu stiu o propozitie trei. Vorbeam mai devreme cu o doamna foarte, foarte slaba despre faptul ca refuza sa isi ia tratamentul de tiroida, si nu, nu va veni la control peste o luna pentru ca are un nepot foarte ocupat. Nu, nu vrea sa vorbeasca despre ce i s-a intamplat acum 20 de ani, sunt lucruri dureroase si oricum nu se mai schimba nimic. Oricum lumea va merge foarte bine inainte si fara ea. Glacial.

Ieri blonda zambeste. Remarc ca putine blonde au ochi caprui. Nu sunt naturala, zice ea zambind dintr-o dantura perfecta. Nici zambetul? – opinez eu si ma mir apoi ca ah, de fapt n-am nimic, daca m-ai fi vazut acum doua saptamani da, eram praf, dar acum e soare, e frumos afara, n-am nimic. Glacial.

N-am nimic. Am auzit chestiunea asta de atatea ori, am privit asta in atatia ochi. Si ma uit insistent, si caut in mine memoria tuturor minciunilor albe vreodata spuse, si n-am nevoie sa zic altceva decat sa le arat asta in ochii mei. Si plang. Plang toti, toate, indiferent de gen. Plang pentru ca le vine, pentru ca dincolo de inghetarea, de obstacolul empatic, de blocajul emotional e dorinta de-a atinge, de-a ajunge, de-a relationa, de-a gasi urechea care sa auda, mintea care sa umple vidul si sa afle ce e de aflat. Niciodata nu e prea tarziu, miza meseriei mele nu e atat viata, ficatul pacientului sau pancreasul lui, miza nu e nici macar sufletul  lui pentru care pare-se ca lupti contra cronometru, si adeseori contra pacientului, cat fiinta lui. Fiintarea, o sa afli din semiotica lui Eco, e procesul prin care innominatul capata numinos, si devine. Fiintarea e un verb tranzitiv, fiinta un obiect deja existent, acolo in spatiul vid, Dumnezeu de exemplu e innominat, de-aia evreii nu-i zic pe nume sau ii zic in trei nume (Yahwe, Elohim, Adonai), dar odata identificat fiinteaza in tatal si fiul, si Sfantul Duh. Bun, semiotica la o parte gasesc drept obligatorie, pentru existenta unui om, ca “fiinta” lui sa ramana integra sau, odata amenintata de boala a psihicului, sa recastige sanatate prin restitutio.

Ortopedul poate face restitutio, piciorul s-a rupt si se face la loc. Chirurgul coase, judecatorul cere bani. N-am putut reda, mai niciodata, nimanui nimic. Anii au trecut, palma odata primita inapoi n-o poti lua, ceasul nefast cand s-a petrecut de-neconceputul n-are drum inapoi prin clepsidra. Mortii nu invie. Deunazi ma intreba o pacienta de-a mea, batuta ingrozitor de mama ei in copilarie de ce si azi, la 70 de ani, inca mai face drumul intre abuzat, si abuzator. De ce se identifica, inca, si-acum, cu ea? I-am raspuns, direct, ca asta se intampla pentru  ca a) a invins si b) e singura. Ce-i ramane Imperatorului odata laurii adunati de pe frunte, odata cortina cazuta, odata parada sfarsita, decat sa contemple, in linistea mintii, faptele ce-au condus la asta, in deplina reverie, pareidolic.

Mint, uite reusesc sa redau ceva inapoi, tocmai mi-am dat seama in timp ce vorbeam de singuratate. Ma recomand: vaza pentru florile fara sot, cunosc oameni atat de singuri incat eu insumi, singuratic fiind de fel si mai retras, ma infior, oameni care au avut impetusul zilelor de-a spune la dracu cu voi, daca voi nu ma vreti eu n-am sa fac ca Lapusneanu si, nah, nici eu nu va vreu, oameni care si-au privit dusmanii plecand dar mai apoi prietenii plecand, si care acum afla ca da, indiferent daca ajung in Rai sau Iad oriunde e mai bine caci, la naiba, macar poate pe lumea cealalta or vorbi si ei cu careva. Iti dai seama cum e, sa n-ai cu cine schimba o vorba zile, saptamani la rand, sa nu aibe cine sa te sune sa te intrebe salut, ce faci, cum iti e? Case, apartamente somptuoase, canapele dormeze sofale divanuri haine ponosite scrinuri sifoniere plapumi perne poze amintiri….tot jegul asta imaterial, si nu tu fata de om cu care sa mananci un dumicat, un ochi in care sa-ti odihnesti ochiul, o voce in care sa-ti imbai urechea. Nu cred ca exista pedeapsa mai sumbra, pacat mai trist, decat indepartarea, alienarea, disparitia din existenta, din fiintare, inainte de ultima inchidere a ochilor. Batranii nostri nu vorbesc intre ei, tinerii nostri nu vorbesc intre ei, prieteniile se farama, ne-am refugiat intr-un morman de butoane de tip “imi place” sau “nu-mi place” sau  - mai nou pe Youtube (!!!!!) – “am plans”. Sunt perplex. Internetul are, mai nou, un buton prin care sa afle ceilalti zombi ca ai fost trist, sau ca suferi. Si cum o fi, cand om muri? O fi si-acolo un buton de tip “mor/ murit-am”? Sau, cu ultima suflare, o sa faci un click si, in timp real, amicii tai feisbucieni vor vedea cum mai intai ti-o ia inima in flutter, apoi in fibrilatie, si-apoi asistola? Ts, ts. Ics is offline. Afk. Bye bye.

Urasc depresia. Urasc perfidia bolii asteia, imi place nefericirea, nefericirea e buna, e prajitura, depresia e vocea care zice sic, n-ai voie sa fii nefericit, n-ai voie sa simti sau, cel mult, ia de-aici un pic de vina, un pic de plictis, vina din belsug si daca se poate si-un pic de delir, de devalorizare, de “pe mine nimeni nu ma vrea, lumii i-ar fi mai bine fara mine”. Uite asta, in plin glacier, o resimt fix in capul sternului. Ma gandesc la niste oameni fara de care omenirea probabil ar fi prosperat, nu stiu, nume ca Stalin, Hitler, Nero vin in minte fara prea mare efort dar dupa aia imi dau singur seama ca e o idee complet idioata, lumea a avut nevoie de tot sa fie lumea pe care o stim, nu cred ca cineva poate combate eficace doctrina lui Leibniz ca traim in cea mai buna dintre lumile posibile deci daca in cea mai buna dintre lumi era nevoie de un Hitler, un Stalin, un Nero, inseamna ca si de tine, amaratul asta pesimist, e nevoie, si – da, greu de inteles – era nevoie si de persecutorul tau si, pfiu, e nevoie si de medicul tau psihiatru. Nimic nu e in plus, nimic nu e inutil, carevasazica pana si Doamne Doamne e necesar (lucru de altfel stabilit deunazi).

Imi zice o tanti azi da, mi-era frica sa aud cuvantul “depresie”. Da, zic eu, si mie mi-e frica sa-l zic. Si asa e, mi-e frica. Ce si-o fi imaginand lumea, ca am un mic orgasm mintal de fiecare data cand prescriu un medicament? Cand intru pe-o noua alee? Nah, nu stau sa ma opresc la fiecare pas, practic o jazz-psihiatrie, viata mea e ca o cutie de ciocolata si-asa mai departe, dar – zic unii observatori care m-au mai vazut lucrand din cand in cand, sunt puncte de cotitura in care, brusc, ma “intereseaza” ceva si merg intr-acolo. Zi-i intuitie, si-ai sa gresesti. Zi-i experienta, si poate e-un pic. Zi-i atentie sporita la ce zice de fapt persoana si ai sa vezi ca munca mea e de fapt multa, multa atentie. Lumea nu e atenta, nu vad forma unghiilor, nu-i intereseaza de ce sunt facute argintii, de ce sunt mainile albe, de ce sunt dintii murdari, de ce miroase intr-un anumit fel, de ce are ditamai decolteul, de ce si-a pensat nenea sprancenele sau si-a dat unghiile cu lac, de ce ofteaza la doua propozitii, de ce vorbeste mult, de ce nu vorbeste deloc, de ce isi tot trece mana aia prin par, de ce vrea buline, de ce nu vrea buline, si-asa mai departe.

Nu cred ca exista boala fara de leac. Cred ca exista leacuri fara de boli si de-aici dilema. Mai departe oamenii continua sa moara, inimile continua sa se opreasca, anii se succed si decrepitudinea cuprinde, ne agitam sporadic in forma carnala pentru-a deveni amintiri frumoase, zambete sepia pe cortexul altuia, si altuia, nelinisti comportamentale si mici momente de amanare dar….oare….ca’n balada popii din Rudeni…in ce vara/ in ce an/ anii trec ca apa/ el era drumet sarman/ muncitor cu sapa…

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (7 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake, reflectii, sanatate mintala | Comments (1)

Amne amne

April 19, 2012 – 3:56 PM

Citeam in presa centrala, de dimineata, ca ateismul este foarte prevalent in tarile fostului bloc comunist. Nu s-ar zice, dupa datele celui mai recent recensamant in Romania sunt(em) putini, foarte putini in Romania, lucru care nu e obligatoriu nici bun, nici rau. Vorba lui Bertrand Russell, ateismul nu e o credinta in absenta lui Dumnezeu, dar – si aici fac nota de diferenta – e incadrata la sectiunea “culte” la categoria “si altele” (sic!).

Cei dintre dumneavoastra care-mi stiu cat de cat orientarea religioasa vor afla despre mine, fara surpriza, ca sunt un secularist, si ca militantismul meu este pentru religie ca fenomen natural, ca discipol al lui Dennett ce ma numar. Cred ca religia emana direct din interiorul constiintei umane fara de care, odata obliterata aceasta, va inceta la randu-i sa existe. Oamenii nu-i musai ca mor fara Dumnezeu, dar Dumnezeu musai moare fara oameni.

Ei bine, ca majoritatea minoritarilor pe-aceste meleaguri nu rar mi s-a intamplat sa ma lupt in vorbe (doar vorbe, din fericire) cu diversi oameni foarte ofensati de o astfel de preferinta de-a mea. Am ramas, invariabil, politicos pana am descoperit ca de fapt mojicia nu e unilaterala. O suma de homo religiosus erau – pe buna dreptate – indignati nu doar de alternativa la teism/ deism, cat despre forma adeseori ridiculizanta, jignitoare, profananta pe care o ia in diverse medii de cultura liberalismul a la Hume. Si-ntre atei se numara cu usurinta talibani isterici, eliberati de constrangerile ritualului, si-ale datinei, bine porniti sa scuipe sau sa vulgarizeze tot ce-aduce a sacru, sau stabilit peren. Nu neaparat pentru ei, dar si pentru aceia care cred de cuviinta sa isi profereze dreptul la libertate spunandu-i lui Iisus Hesus sau mai stiu eu cum, scriu aceste randuri.

Aceste randuri sunt despre cum eu m-am hotarat ca am sa-l invat pe copilul meu despre religie. Si cum sunt nascut in aceste meleaguri, si nu in albia Gangelui sau in pampas-ul argentinian m-am hotarat sa-l invat pe copilul meu religia parintilor, si-a bunicilor mei. De ceva vreme baiatul meu a aflat de Amne amne.

Amne amne este expresia lui condensata a lui “Doamne Doamne”. Deocamdata, la 1.5 ani, imi e imposibil sa-i spun povestea cu cele 7 zile in care Dumnezeu a creat lumea, despre cum a separat lumina de intuneric, vazduhurile de pamanturi, apele de insule si-asa mai departe. Dar probabil ca vine o zi in care asta urmeaza. Am sa-i spun copilului meu despre Adam si Eva, Cain si Abel, despre Moise si Aaron, despre Isaac si Iacov, despre Iosif si nu doar cel din musical-ul lui Andrew Lloyd Weber, despre David si Goliat, despre Samson (sau, in original, Shimshon Hagibor), despre Sara si despre Macabei, si cate si mai cate. Am sa-i spun toate acestea. Ma gandesc ca, pe undeva pe drum, am sa-i spun si despre Gaia, si Uranus, si Cronos si Zeus si Poseidon si Hades, si Hera si Atena si toti zeii chthonici, si-am sa-i povestesc despre Troia, si despre Priam si Hector, si Ahile si Ulise, si Agamemnon si despre marul discordiei, despre Elena si Paris si-asa mai departe. Evident baiatul meu va fi, la fel ca si mine la vremea respectiva, un pic nedumerit cum ca evident, daca Dumnezeu este adevarat inseamna ca zeii si zeitele sunt din povesti. O vreme nu va asimila teismul lui cu deismul evident din fiecare religie, al nostru e mai bun si-al lor e fals, la fel cum singura crema de cacao adevarata e Nutella (sau ceva de genul asta).

Baiatul meu va invata sa se roage. Eu, cu gura mea, am sa-l invat sa spuna Tatal Nostru, si Ingerasul, si Nascatoarea, si Crezul. In casa bunicilor mei va respecta regula, si daca se va zice Tatal Nostru la masa o va zice si el. In biserica isi va face cruce, si de Paste va spune Hristos a inviat, sau va raspunde Adevarat a Inviat. N-am sa-l imping obligatoriu sa mearga la spovedit/ impartasit, si cu buna dreptate stie deja, de la varsta-i precoce, ca exista ceva intre picioare care se numeste putzi si care are – deocamdata – o singura functie care se cheama pish. La un moment dat, mult dupa ce va afla ca Dumnezeu n-are nevoie de putzi pentru a face copii, de unde si povestea cu nasterea imaculata, am sa-i explic la ce foloseste o erectie. Am sa-i aduc aminte ca Steaua sus Rasare face referire la constelatia lui Orion, care e un caine pus pe firmament in aceleasi legende in care Calea Lactee s-a format cand micul Herakles, foarte flamand, a supt de la sanul Herei care pana sa-si dea seama de asta i-a dat viata vesnica piticului, dar odata trezita l-a smuls de la san si-a lasat o dara de lapte, de-aici si galaxia, si am sa-i zic ca de fapt intre galaxie, si galactoree e o legatura semantica, vezi laptele (gala), si-am sa-i zic si ca e o tampenie sa zici “galaxia Calea lactee din acelasi motiv”. Ah, si-am sa ma folosesc deja de cunostintele lui cat-de-cat ordonate despre religie pentru  a il pozitiona pe Iisus in vremurile lui. Si-are sa stie.

Vreau ca baiatul meu sa stie. Vreau sa inteleaga. Vreau sa practice. Diferenta dintre ateismul practicat de mine, si cel ordonat de asa-zisi darwinieni de duzina, este ca eu cred religia ca fiind necesara la fel cum Jung a gandit-o necesara, la fel cum Hitchens a vazut-o necesara, la finalul vietii. Nu exista o antinomie intre teism, si antiteism cat mai degraba o complementaritate care iese din logica aristotelica. Cautarea adevarului poate fi despre adevar, sau despre cautare, si dincolo de efortul unuia sau altuia de-a “ilumina” pe careva despre “care” e adevarul (vezi un peste) mai degraba m-as opri la a oferi unelte de investigare (vezi “undite”). Altfel ce-am sa fac din baiatul meu decat un altfel de bigot, tampit, imbecil care sta cu propria-i ignoranta in mana, convins ca Non-Dumnezeul lui este mai tare, fie ca-i zice tabelul lui Mendeleev sau legea lui Mendel, ignoranta ramane ignoranta independent de ce studiezi, ca e gramatica matematica or teologie, si mie mi-e sila de ignoranta. Interpretarea paulina a crezului nu se opreste la “crede si nu cerceta”, iar in randurile onorabililor aparatori ai Crezului intrebati recent “ce se sarbatoreste de Paste” multi au raspuns ca e ceva legat de Nasterea Domnului. Nu i-a mirat ca se zice “Hristos a inviat” caci, pentru dansii, pentru care Dumnezeu e o certitudine, invierea e un fel de nastere si vitzavercea.

Da, in sufletul baiatului meu, la fel de non-existent conceptual ca si Dumnezeu (caci nu exista “suflet”, nu, decat daca intelegi ca e pneuma, respiratie, Duh, aer prin plamani) vreau sa plantez o idee, si sa-i spuna Amne Amne. E un camp fertil, e loc de Amne Amne, de legenda si poveste, de simbol si de sacru, de respect si de contemplarea frumusetii mintii umane. Vreau ca, la fel ca si mine, sa respecte, cu sfiala, mintea umana si sa-i continue cautarile, prin mintea lui, catre o viata care n-are nevoie sa se lipeasca de Dumnezeu, din lipsa de alta explicatie, ci in prezenta unei astfel de explicatii care respecta criteriul popperian. Vreau ca baiatul meu sa stie cine e Karl Popper, si Thomas Kuhn, si multi alti oameni care poate pe el o sa-l intereseze mai mult decat pe mine. Vreau sa invete despre logica Fuzzy si Lotfi Zadeh, si despre Al Kharismi si vreau sa stie ca cifra vine din araba, sifr, care inseamna “zero”. Vreau sa stie ca, pe vremea lui Adam, nu exista cifra “zero” si ca asta e o inventie 100% umana, patentata obligatoriu. Vreau sa stie ca sistemul decimal vine de la faptul ca avem 10 degete la mana si ca daca Dumnezeu a facut lumea in 7 zile trebuie ca a avut degete, caci altfel nu le-ar fi zis “zile” si nici “sapte”, si pana sa separe el lumina de intuneric si sa zica “Fiat Lux” trebuie ca si le-a pipait, caci altfel cum si-ar fi dat seama de trecerea timpului? Si vreau sa caute, sa asocieze, sa inteleaga, sa isi dea seama de ridicolul facutului crucii pe la dreapta la stanga nu de la stanga la dreapta, sa priveasca sobru, si rezervat, pampalaismele desantate ale unor diversi vagabonzi ai constiintei care scuipa statui, si icoane, si temple si tot ce e mai frumos, mai uman in numele unui puslapanism animalic, bolnav, calcar, unul care merita cel mult spalat cu multa apa.

Doua milioane de ani de evolutie musai sa respecte regula zisa mie de onoratul meu profesor de anatomie, cum ca ontogenia respecta filogenia. La fel, mintea copilului pentru a trece spre adult musai sa treaca prin copilaria omenirii, prin Dumnezeu si Eden, si Geneza si Exod. Si ce-a fi dupa aia lasa-l sa decida pentru el. Un om liber e un om stiut pentru ca altfel va trai, nesimtit, o libertate despre care nu-si da seama.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | de bun simt, mutsunake, reflectii | Comments (3)

vPrieten

April 17, 2012 – 4:32 PM

Nu am fost vreodata un umblarets, socialit sau, ptiu, monden. Majoritatea adunarilor care presupun mai mult de 3 persoane in incapere imi isca o doza de angoasa, oare ce-am sa am de zis…dar daca n-am nimic de zis ce-a fi? Mai e si obisnuinta meseriei in care stai o buna perioada din zi intr-o baie de onomatopee (ihimm, ahamm) si iaca, ajungi la concluzia ca planeta de pe care vin eu e una plina de calareti singuratici. Fiecare cu Tonto lui.

Nu acelasi lucru se poate spune despre mediul online. Acolo sunt, cum se zice? Popular. Cat de cat, nu cine stie ce. Gabriel Diaconu zice, psihiatrul sugereaza, expertul comenteaza, psihologul (la naiba, nici dupa toti anii astia…) este de opinie, psihoterapeutul (nu mai comentez) zice ca….Am reusit sa-l surclasez pe Gabriel Diaconu de la PDL Slatina in cautarile pe google, acum pot sa mor linistit. Google stie cine e Gabriel Diaconu intr-o masura direct proportionala cu cat stie Gabriel Diaconu cine e Google. E o relatie echilibrata. Unde mai pui ca sunt o suma de oameni care apar sub pretextul “te-am vazut la X, sau te-am auzit la Y, sau ia uite ma nene ce surpriza te-am citit, habar n-aveam, dom’ne ce chestie ca te-ai facut psihiatru”. Sunt, mai tot timpul, surprins de destinul pe care mi-l harazisera cunoscutii, cu siguranta nu era unul care-ar fi condus catre concluzia ca uite, domnul Diaconu are “stofa” de psihiatru. Poate ca n-are, zic. Poate ca umbla prin meserie in pielea goala in cautarea unui postav. Poate ca acoperamantul dansului e facut din sintetic.

Suficient sa admit ca am o mica turmitsa de urmaritori, vezi prieteni virtuali, sau vPrieteni, care se declara intimi cu mine pentru ca s-au uitat la mine-n prohabul gandirii deci se identifica, languros, cu dansa. Nu pui la socoteala aici ca si eu, la randu-mi, perfid si ipocrit pana la urma alimentez aceasta prietenie cu dovezi, periodice, de vomica literara; acest blog a fost, si ramane, propria mea terapie prin ridicol caci (cu foarte mici dar notabile exceptii) n-am revenit vreodata la textele scrise fie prin a le adaugi, or ba, fie prin a le sterge deopotriva. De ce mai uzez, totusi, de Mutsunake? E un fals in acte publice, cine-o sa-mi ceara insa socoteala? Mutsunake nu exista, gandurile sunt ale mele, ma recomand, Mutsunake e o porecla pusa, demult, de o persoana care astazi, in limba copilului meu, se numeste Ugi. Ugi – intre paranteze fie spus – isi imparte generos porecla cu caciula pe care i-o montez in fiecare dimineata copilului meu (in regionalism de la Fagaras se cheama gugi…vezi asemanarea). Ei, si cumva oamenii cand intra in contact cu mine pe filiera Ugi se simt mai prietenosi daca-mi zic pe porecla. Bine, nu toti, unii. Aceasta dorinta de familiarism o regasesc si la aceea care-mi stalcesc numele gen Gabitza, sau Gabelu, sau Gabontzu. Nu e suficient ca rarissim ma prezint salut, sunt Gabriel? Gabi e o formula deja agreabila, gasesc, n-am nevoie de restul bucalelilor-ca-si-cum-am-fi-copilarit-impreuna-in-aceeasi-buda. Dar indur. Indur cu zambetul pe buze caci, crescand, am descoperit ca sinceritatea e un desert in care nu cresc buruieni, daramita flori. Sa ai prieteni presupune ca ai sa te lasi tras de buci, la un moment dat, in numele fraternitatii si egalitatii, ba chiar s-ar putea sa constati, stupefiat, ca la randu-ti dragalesti diversi cumva in pofida principiilor tale de viata (mai sobre, deh), mai un ce faci tata, ce faci dragutsule, cum iti merge batrane (asta e in playlistul meu de ocazii deosebite, vezi Doamne ne stim din tinerete si-acum ni le taram prin tarana).

Sufeream, pusti fiind, ca parca nu-mi iese bine dansul social, imi doream sa am “multi” prieteni, daca se poate o gasca, daca se poate un pluton de prieteni care sa ma reprezinte si sa fie asa o chestie, a la Penes Curcanul, sa n-am doua testicule ci douazecisidoua, sau doua duzini macar, si niste gagici pe-acolo, si sa fiu un om deosebit de prietenos, vezi popular, vezi bine infipt in calosul mintii oamenilor. Multumim Cerului m-am vindecat de delir. Nu vreau sa zic aici ca m-am lecuit de prietenii, nutresc cateva intense, sincere, si probabil durabile cu oameni vis-a-vis de care am descoperit niste neuroni in oglinda. Unde mai pui ca, odata cu trecerea timpului traversez mult mai usor o conversatie de pahar, iar daca-s cu toane si morocanos nu ma mai chinui sa “trec” ecranul ba o mai si zic, cu naduf, hai sictir ca n-am chef sa vorbesc. Pesemne ca viata si-a ajuns granitele, pesemne ca am ajuns sa apreciez de fapt aceasta nepasare relativa a mea fata de om, o apreciez din ce in ce mai mult si cu atat mai mult cu cat, cu vieti pe mana, am nevoie sa ajung seara intreg acasa. Mi-s dragi oamenii, cineva o sa zica te porti mai frumos cu pacientii decat te porti cu prietenii si-ar avea dreptate, prietenii rareori ma invita pe la ei prin debaraua vietii intime (oricat de prieteni ar fi), pacientii vin invariabil cu sufletul praf in batista. Nu cred ca e accesibil, pentru omul de rand, sa perceapa ce inseamna sa vezi un om plangand cu sufletul in sange in batista. Culmea e ca majoritatea am trait asta, majoritatea, din prietenie, am facut “terapie” cu diversi cunoscuti la ananghie, ne-am oferit un umar, un sold, o pereche de sosete eventual unei fiinte egale noua. Dar, vezi mirare, oamenii astia imping pe masa posibilitatea ca tu ai sa stii ce sa le faci, sa-i ajuti sa treaca buba. Si ce sentiment minunat e sa treaca buba, e un drog din care nu m-as lasa vreodata si la care atasamentul face sa continui sa primesc oameni cu bube la suflet si – ulterior – sa le raman si recunoscator poate mai mult decat mi-or fi ei vreodata. Ce existenta stupida, anosta si boanta as duce de n-ar fi nebunia asta. Si cat de rar, ma gandesc totusi, sa desenezi medicina ca fiind – pana la urma – o functie de pacient si nu una de doctor. Cand a spus ultima oara un chirurg domnule, va multumesc ca mi-ati oferit privilegiul sa va operez? Pai de ce? Pai pentru ca pacientul consimte, nu e o bucata de carne, acolo, aruncata pe-o masa, papusa gonflee la indemana unei maini salvatoare, demiurgice, prin care cura Mucul lui Dumnezeu. In fine, asta e alta discutie.

Concluzia acestui rant e ca nu, nu ma simt prieten cu prietenii mei virtuali si nu, nu ma deranjeaza ca numarul lor fluctueaza cu timpul, gratie unui proces natural de epurare cognitiva (i.e. ne stergem respectuos, si reciproc, unii din mintile celorlalti). Nu tin musai sa plac, si nu recomand efortul public de-a deveni placut nimanuia; la fel nu agreez sa ma injure careva, ce conteaza ca e o injuratura pe bitsi si pixeli, tot injuratura e, si-am sa ma apar prin mijloace specifice, vorba unui colonel de armata pe care-l chema Boris si pe care l-am cunoscut in timpul razboiului din Iraq. La care-am participat. Et in Arcadia ego. Acum multi multi ani.

Peste care s-a mai pus unul.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (6 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | amintiri, freaks, mutsunake, Romania crizata | Comments (3)

Anxietate. Origini

April 5, 2012 – 3:35 PM

Cel mai recent al amicului meu Vlad Stroescu pe blogul sau profesional mi-a lasat un gand care nu-mi da pace de cateva zile. Cum s-a amprentat, pe cortexul temporal al omului primitiv, prima “serie” de simboluri generatoare de anxietate? Nu e o intrebare originala, pe la jumatatea anilor 1800 Philip Henry Gosse un pastor englez, si naturalist de ocazie a speculat in Omphalos ca, daca il iei pe Dumnezeu drept etalon de creatie si ii dai toate atributele “omni” (omniprezent, omniscient, omnipotent), atunci evolutia e o iluzie creata de Dumnezeu asa cum buricul lui Adam, eminamente ne-necesar, a fost totusi pus acolo pentru ca Dumnezeu l-a vrut pe om otova, de la cap la coada. Fosilele, in felul lor, erau simboluri ale unei lumi care n-a existat niciodata dar sunt puse de Dumnezeu pentru a “oferta” continuitatea, si perenitatea lumii. In gama Omphalos, deci, creierul omului are un caracter diacronic, adicatelea “stie” de la primul contact ca tigrul e rau, focul arde si otrava otraveste; prin comparatie, ideea “periculoasa” a lui Darwin, asa cum o numeste Dennett in cartea lui seminala e ca, treptat, prin incercare si greseala, omul a urcat dealul improbabil al evolutiei (o chestie a la Escher pana la urma) catre ceea ce e in ziua de azi, deci creierul la inceput era tabula rasa, neted ca un fund de bebelus. Gosse n-a reusit, din pacate, decat sa se faca de ras; a fost ridiculizat de generatia lui, propunerea era atat de tampa, ilogica, incat mai c-ar fi ramas uitat (daca n-ar fi fost redescoperit de Gould, 150 de ani mai tarziu…)

Chestiunea primordialitatii loveste insa intr-un mod foarte curios daca ramai un pic langa propunerea omphaliana. Darwinismul clasic a fost lovit de mara verigilor lipsa, intr-atat incat Stephen Jay Gould a propus o alternativa “neo-darwiniana” (sau gouldiana, i s-ar putea spune), a evolutiei in salt, de echilibru punctual, in care speciatia nu da gres niciodata, ci reprezinta un salt calitativ, nu discret, catre noua homeostazie. Gould se apropie periculos de mult de Gosse, si diacronismul sau pentru ca 1) respecta formula ex nihil nihilo….pentru o perioada de timp si 2) impinge evolutia catre o zona gri, creationisto-ida, in care buricul lui Adam, de exemplu, “apare” pur  si simplu la un moment dat, e “creat”, fara burice intermediare (varianta darwiniana initiala).

Despre anxietate, fenomenologic, se poate spune ca reconciliaza ambele variante etiologice. Experienta clinica, dar si munca experimentala arata ca sunt momente in care anxietatea se “taraste” catre spatiul simbologic, iar alteori bam! e acolo, intervine, e semnificanta prin amprenta pe care o lasa asupra mintii pregatite. Ontogenetic nu e doar un atavism, creierul pregatit sa supravietuiasca unui megalodon de acum 2 milioane de ani care azi, cand trece metroul, pune egal intre un mamut, si-un metrou; cat mai degraba un fenomen diacronic asupra caruia Gosse a intuit, dar in cele din urma esuat sa substantieze (cum a facut Gould) ca, sub toate aspectele, reprezinta o “creatie” care incalca axioma ex nihilo nihil, caci din “nimic” se naste “ceva” la echilibru punctuat. Noutatea absoluta, primordiala pe care a reprezentat-o fluxul de constiinta al primului om care a abstractizat “raspunsul” mintii lui la presiunea mediului l-a metamorfozat, obligatoriu, intr-un Dumnezeu care ii pune un “buric” lui Adam, omfalian, si apoi creatia e gata, nu mai exista drum inapoi, speciatia s-a produs.

Impartasim raspunsul triplu F (fight-flight-freeze) cu majoritatea speciilor vii; exista aceleasi modificari de neuroplasticitate, dinamica hipocampica si amigdaliana in raport cu cele mai diverse “amenintari” din ambient. De ce – daca Darwin are dreptate (si are dreptate) anxietatea, ca si ochiul nu s-a “reinventat” de o mie si o mie de ori? De ce nu s-a pierdut pe drum? In ce mod atitudinea fobica are un caracter cronoplastic si patoplastic? Ce anume ne leaga, inevitabil, arhetipal dar si neurogenetic de reactia prototipala de doliu? La ce foloseste supravietuirii durerea psihica la pierderea unei persoane dragi? Nu sunt simple gesturi achizitionate, acele “credinte practicate” de care vorbeam astazi cu un pacient de-al meu (in contrast cu credintelr proiectate, sau internalizate, cele practicate sunt gesturi semi-automate, cum ar fi facutul crucii prin fata bisericii sau injuratura, formula sacra de dispersare a duhurilor rele), primul om in care varianta endomorfa, de fenotip anxios, a devenit stabila, a invins, a ajuns sa predomine, cu toate susele alternative dar si prin faptul ca tocmai acolo se putea rupe lantul soliditatii, si nu in alta parte. Acele structuri implicate in procesarea emotionala a stimulilor anxiosi sunt atat de bine protejate in interiorul cutiei craniene incat nu poti sa nu-ti pui problema daca intre osul temporal, si lobul temporal de dedesubtu-i, se afla o relatie mutualista; si oare degeaba ii spunem normalitatii emotionale ” echilibru” ?

Durerea interna, emotionala – sansele sunt – are un caracter coagulant pentru sentimentele identitare ale individului si il imping pe acesta catre o rampa abrupta de escaladare, de bootstrapping comportamental acolo unde gena deja nu mai poate; constiinta noastra, imaginatia, toate pana la urma motivate anxios, de la eros la thanatos , stau pe-un pat senzorial unde diverse praguri dureroase ingraveaza, simbolic, un alfabet al fricii; mecanisme de analogie, sinonimie, asonanta fac ca scartaitul usii sa capete anumite veleitati simbolice, un anumit miros amorseaza o amintire, are loc acel deja vu, deja vecu, deja connu; creierul, in cautarea adevarului sau, devine omphalian, si-l contrazice pe Darwin; baiatul meu cand vede tavanul de care s-a lovit odata, accidental, cu capul spune si-acum, cand il vede “buba” si are doar 1 an si jumatate; nu e concluzie trasa pe dealul improbabil, ci pe firul scurt, al credintei. Amintirea traumei nu respecta evolutia prin selectie naturala, altfel toti oamenii ar cultiva doar ideile cele mai adaptate (lucru care, surprinzator, rar se intampla).  Gosse, pe care l-am citit acum multi, multi ani brusc re-devine interesant. Originile anxietatii au de-a face cu natura non-lineara, abrupta, abstracta, absurda a mintii umane de-a-si re-formula parametrii realitatii functie nu doar de-un viitor ipotetic, dar si-un trecut ipotetic nu doar asa cum s-a intamplat dar si cum a fost el “inteles” de constiinta la vremea respectiva. Acesta este, de fapt, preambulul terapiei, al schimbarii, al vindecarii si-al iertarii. Natura nu uita, natura nu iarta, natura nu se intoarce nici macar acolo unde-a gresit; anxietatea unui animal, corolar simplu al durerii, a capatat la om valente creative vizuale, emotice si semantice care sunt indisolubil legate de evolutia propriei noastre constiinte. Nu exista religie fara angst-ul central al extinctiei, al vietii si-al mortii, si-al pretuirii prin observarea fricii de-a pierde.

G

1 Star2 Stars3 Stars4 Stars5 Stars (4 votes, average: 5.00 out of 5)
>>>
Loading ... Loading ...
mutsunake | mutsunake, reflectii | Comments (1)