De citeva saptamini traiesc si muncesc cu capul la cutie. Nu am timp si am marea sansa de a fushari si lucrurile pe care de obicei le faceam ca lumea, documentat, nu neaparat in 10 zile, dar nici in 2 ore. Creativii ii spun think inside the box, cu antonimul dezirabil (desi nu intotdeauna) think outside the box, pe care noi, romanii, il numim cu mai putine litere a fi obiectiv.
Dar pe cit de strinsa sunt eu in micul meu univers concentrational, nu ma pot abtine sa nu vad ca si altii sunt bagati in cutiute si mai mici, cu slabe sanse sa poata scoate macar un deget, daca nu macar o unghie, in afara cutiei. Cind traiesti in interiorul cutiei, lucrurile din afara se vad, daca se vad, doar gratie transparentei peretilor, sau gaurilor facute in ea de tine sau de altii. Daca-s facute de tine deja ai facut pasul spre dezmembrarea cutiei, dar tot nu poti avea acces la marea poza (ad litteram de la big picture) de afara, dar macar te obisnuiesti cu lumina.
In procesul meu de obisnuire a mea cu mine am invatat ca sunt lucruri cu care ma pot obisnui usor, lucruri cu care traiesc greu, dar traiesc, si lucruri pe care mi-e imposibil sa ma imaginez macar facindu-le. Unul dintre primele lucruri cu care a trebuit sa ma infrunt, eu fiind mai agitata de fel si degraba saritoare spre concluzii si etichete, a fost dorinta si mai apoi nevoia de a fi obiectiva. Prietenii mei, familia mea, colegii mei cei mai apropiati sunt foarte greu de privit din afara cutiei, dar am reusit sa fac asta in buna masura. Cel mai greu de privit din afara sunt eu, desigur. Dar ma gindesc deseori la ce am facut si de multe ori imi dau seama de greseala. Daca e sa realizez ca am gresit fata de cineva, acela primeste scuzele mele. Daca e sa fi gresit intr-o situatie, incerc s-o repar, atit cit se mai poate.
Din cind in cind ma mai uit la stiri. Nu ma mai mult de multe luni la talk-show-uri, mai precis dim momentul in care am inteles ca oamenii aia respira la nesfirsit aerul din cutia lor. Nu-i condamn, tara e mare, libertatea asijderea, eu am alte pasiuni si prefer sa le cultiv pe alea. Dar aseara ma uitam la o emisiune din care am aflat ca Andrei Gheorghe, pe care il stiu de cam 10 ani, a accidentat foarte grav o femeie si a fugit de la locul accidentului. Frate, mi-am zis, incredibil. I-am dat omului sms sa-i spun ca se discuta despre el la o emisiune. Norocul lui ca exact cind dadeam eu send s-a auzit vocea lui la telefonul redactiei. Si a fost aproximativ ca-n bancurile rusesti cu filmul erotic suedez Baba o da soldatului, care de fapt era film eroic, sovietic si se numea Balada soldatului: a fost un accident usor, fara victime, pasagera masinii pe care Gheorghe intr-adevar a tamponat-o acuza dureri de cap, dar nu avusese fractura de craniu, Gheorghe n-a fugit de la locul faptei inainte de a da numarul de telefon si a stabili pt a doua zi o intilnire la politie etc. A suflat si-n fiole, am aflat ulterior, care au iesit pe 0, dar a refuzat sa i se ia si singe, motiv pt care i s-a suspendat carnetul.
Acum vreo 2 luni un coleg de-al meu a fost tamponat, in exact aceleasi conditii, de poetul Mircea Dinescu. Colegul a primit nr. de telefon, s-au sunat ulterior, Dinescu (sper) i-a platit reparatia, sau s-a facut pe asigurarea lui, nimeni nu a sunat la presa, pe nimeni n-a interesat subiectul. Ce subiect, vorba lu’ Gheorghe, ca se intimpla sute de astfel de subiecte, mai ales in conditiile astea de afara.
La ce bun sa avem politie atunci? La ce bun sa mai chemi politia, daca te rezolva reporterul de la televiziunea x? Ce rol mai are justitia apoi, daca verdictul e dat dupa o ora de talk show? Si, desigur, de aici putem abera in voie pe orice. Si incep eu.
Cutiuta reporterului e suficient de mare cit sa nu aiba nevoie sa iasa din ea. Sa ma explic: daca ai o fapta in care sunt implicate doua sau mai multe persoane, in cutia ta trebuie sa incapa toate, sa le suni, sa le intrebi, sa faci o schema, sa faci apel la lege si in fine, sa legi povestea, daca e vreuna. Daca cutarica nu raspunde la telefon, risti ca a doua zi dupa ce ai venit cu bomba ala sa-ti demonstreze ca ai gresit. Partea proasta pt. ziarist e ca doare la credibilitate, partea proasta pt. victima e ca nu se mai oboseste nimeni sa-i spele rusinea (vezi cazul Ciomu). Nu e nevoie, zau, sa stim in relatarea cazului cu pricina, si ce culoare de chiloti purta agresorul si nici daca mama sa intretinea relatii sexuale perverse cu laptarul. Asta inseamna sa fii vizionar si creativ si locul tau nu e la stiri, ci la departamentul albastri de pe planeta holiud sau la rubrica chiloti si paratraznet din revistele de aruncat prin metrou cind e frig si umed afara. Creativitatea in scrierea jurnalistica eu zic ca se refera la modul de redare a informatiilor, nu la bibiluri si broderii picante lipite ca guma de mestecat in parul faptei.
Dar sa ne revenim ca avem treaba la cutie. Am vrut doar sa nu simtiti ca v-am abandonat 
If you liked my post, feel free to subscribe to my rss feeds
Loading ...
& 
all of the above … De-aia zic, nu se poate progresa “spontan” in conditiile...
BlogoSquare
22 Comments so far (Add 1 more)