Am fost acuzat, cu prilejul unui text recent, ca in spatele ateismului meu se ascunde de fapt Diavolul, iara scrierile mele poarta marca unui rasism bine deghizat (in original: “[...] duhnesti a corectitudine politica, neosatanism mascat in atheism asezonat cu o boare eugenistă [...] ). Cu buna cuviinta o astfel de lacramatie nu putea sa se lase fara urmari, mai ales dupa ce m-am intors la Hitchens. Christopher Hitchens, unul dintre “cei patru Calareti ai Apocalipsei” si de departe eseistul de frunte al ce-a mai ramas din Stanga britanica post-belica (Stanga interbelica, de altfel, descrisa superb de Doris Lessing in Caietul Auriu) este quintesenta anti-teismului. Dupa infama lui “God is Not Great“, o carticica “rosie” (de fapt galbene, desi cred ca asta e un pun) dar plina de umor si introspectii in natura polara a iudeo-cristianismului, Hitchens si-a continuat, mare parte din 2007/2008/2009 aventura publica printr-un set de dezbateri publice, de obicei simple exercitii de maturat cu adversarul pe jos.
Doar ca, daca vei cauta suficient de mult, s-ar putea sa gasesti un adversar pe masura.
Iar Hitchens l-a gasit. In persoana lui Douglas Wilson, un pastor reformat din Moscova. Moscova, Idaho, nu Moscova, Kremlin. Da, ati inteles bine, Moscova poate fi si un oras in Statele Unite. Ce ironie…
In Collision, un documentar aparut in aceasta primavara pe piata si pe care il recomand doar celor tari de inima, Hitchens si Wilson cauta sa raspunda la intrebarea daca “o (mai) fi buna crestinatatea la ceva in lumea asta”. Surpriza nu o constituie Hitchens, ale carui retorte logice si furie intelectuala impotriva exterminarii amalekitilor este bine recunoscuta, ca si stilul retoric adeseori impresionist, teatral, demn de un urmas al lui Huxley (desi nu cred ca mai e loc de dezbateri huxley-ene in secolul XXI). Nu. Surpriza o constituie Wilson, un teolog exersat in ambele magisterii si care nu face eroarea de atac de-a refuta, a-priori, cum ca “precum in Cer asa si pe Pamant” si il cheama pe editorialistul lui Vanity Fair la dans.
Nu am sa trag un Ilie Dobre aici, acest text nu e decat inspirat din titlul dezbaterii. Am sa preiau doar cele cateva momente de claritudine si, cu voia cititorului, voi tese poate un argument coerent pentru a-l opri, din drum, si invita la o revizie a propriilor valori. Sau nu. In asta am sa fac uz mai mult de acele momente bune ale lui Wilson care raman cu mine.
S-a vorbit despre monoteism in termeni freudieni ca o stare de proiectie “astrala” a unuit tata peren, oedipian si ne-omoribil (chiar daca i-am omorit “Fiul”). Hitchens chiar remarca, undeva, ca “pana cand nu vom termina acest paragraf al vietilor noastre nu vom putea creste”. Alternativa ateismului ca un fatherlessness ( un domeniu “fara de tata” si deci aidoma parthenogenetic) imi pare insa cel putin la fel de interesanta, anume ca departe de-a fi o platforma 100% empirica si “ancorata in evidente” si mai ales ca astfel de evidente n-ar putea fi expuse decat dinafara sistemului suntem condamnati, ateismul reprezinta tot o varianta religioasa centrata insa pe un Univers caruia nu-i pasa. Un zeu, dar fara Cap. Aceeasi butada a lui Dawkins, anume “ateism pentru 99, a mai ramas un singur pas” poate fi transpusa, aici, in “acelasi Univers, doar ca noi i-am pus si-un cap pe Umeri”. Simetria e de admirat.
Al doilea paragraf care-ti ofera pauza si incordare este capcana aquiniana a standardului moral. Wilson il baga puternic in corzi pe Hitchens pentru ipocrizia – putativa, ce-i drept – de-a condamna Biblia folosind raportul moral biblic. Este o varianta la scala a argumentului intrinsec, versus extrinsec, in care nu poti sa iti contrazici premisele. Deci nu poti sa judeci nimic drept bun, sau rau, fara a ratifica, mai intai, Biblia. Ratifici Biblia, ratifici tufisul in flacari. Wilson nu e un simplu vanzator de case de vacanta in Valhalla, ci un dublu Master in teologie si filosofie. Cunoaste bine clinch-urile silogismului si-ale sofismului. Ce-i drept una dintre premisele lui este ca notiunea de “bine” si “moral” sunt, daca depasesti filosofia rationalista sau umanismul lui Hume, cu caracter revelator. Or aici miscarea cu adevarat perfida, dar inteligenta si deci demna de-a fi luata in seama, este de-a promova pe tabla politica a cautarii de adevar posibilitatea ca exista o categorie egal cotata la bursa dezbaterii si care nu poate fi accedata decat prin revelatie, nicidecum demers logic, sau algoritm empiric. Nu trebuie decat sa te opresti si sa cauti o evolutie comensala a binelui ca sa-i dai aceasta bila lui Wilson, a la limite binele moral a ramas plastic de-a lungul Evurilor; n-am descoperit utilitati morale genocidului sau hotiei. Ele raman pacate fie ca esti crestin sau ateu si-atunci – si-aici Wilson argumenteaza teribil de bine – a iti falsifica propriile premise (pascalian) este un non sequitur pentru ateu, din care cauza ateul ar trebui sa se retraga din discutie. Din pacate, si aici, cineva face trimitere la Stalin ca Starleta ateismului, si e regretabil pentru ca, in fapt, Stalin era nebun (Wilson: “nu poti sa nu te gandesti ce-ar fi fost daca Stalin ar fi fost credincios“? ) iar nebunia nu segrega diferit functie de proferarea unei credinte (ba chiar tinde sa se regaseasca mai mult in tabara religioasa).
Dar. Am o problema cu aceasta discutie pe de-a intregul, anume ca implinirea ei epistemologica se bazeaza pe-o “coerenta a coerentei”; anume adevaruri reciprocabile emise de-un sistem veritabil, falsificabil dar reproductibil aici, si acum. Adica omul. Pozitiile lui Hitchens, si-ale lui Wilson deopotriva, nu fac altceva decat sa regleze un Machinarium al omului normal, asa cum deriva normalitatea din incrucisarea celor doua paradigme. Fie ca esti evolutionist si consideri omul un Ardi tras la polizor, sau creationist si-l iei pe Om fix din Gradinta Edenului, nu vei putea sa castigi mai mult insight in nebunie. In alienare. In acele stari compatibile cu tertium non datur in care delirul, halucinatia, derealizarea si depersonalizarea sunt uneori reproduceri fidele ale revelationismului, unele care raman insa plastice pe parcursul istoriei Omului. Cosegrega cu dezvoltarea acestuia. Este povestea Soarecelui si-a Pisicii si a ceva ce Daniel Dennett a numit “brainworms” (“viermi cerebrali”, imaginativ, nu?).
Toxoplasma gondii este un parazit. Ca parazit ce este trebuie sa se reproduca intr-o gazda, fara de care moare. Gazda toxoplasmei este, de obicei, pisica. Toxoplasma n-are picioare sa umble, sau gura sa ceara. Are in schimb soarece. Soarecele este gazda intermediara. Toxoplasma ajunge in creierul soarecelui, dupa ce soarecele a mancat fara sa stie griu cu chisturi de T.gondii, si acolo provoaca schimbari remarcabile. Soarecii, de obicei, fug de pisici. Fug pentru ca pisicile mananca soareci, iar soarecele nu disputa aceasta ordine celesta. Dar daca esti un soarece infectat cu Toxoplasma n-ai sa fugi de pisica. Ai sa fii curajos. Ba chiar ai sa fugi catre pisica. Si daca pisica isi revine la timp din mirare are sa te manance. Ce nu stie pisica este ca de fapt si ea, si soarecele, sunt victimele unei teribile farse in care “geniul rau” nici macar nu are creier.
Ce e cu adevar bizar este ca oamenii care au anticorpi anti Toxoplasma au o incarcatura mai mare de boala mintalala. Unii dintre noi am devenit un pic mai atenti la ce-ar putea face acest protozoar, care umbla de la inceputul vremurilor prin animalele noastre de companie, si luam in considerare explicatia prozaica a simptomatologiei X psihiatrica si pe un esichier infectios. Si-atunci Creatorul e de fapt o proiectie spatiala a Toxoplasmei. Un Vierme in creier. Ce-i drept, Wilson n-are o explicatie pentru aceasta chestiuen dar se poate eschiva ca si in cazul amalekitilor, anume ca moral nici crestinul, nici ateul, n-au o problema cu exterminarea lor (ipotetica), pentru ca unul a avut un drept Divin iar altul vine dintr-un Univers nepasator, pe care-l doare in fund de amalekiti. Asimptotic toxoplasma nu are nimic a face cu dezbaterea, s-ar putea zice. Doar ca are.
Tenia echinoccocus, un alt parazit, trebuie sa ajunga intr-un stomac de oaie, sau de caine. Cum ajunge acolo? Ei bine infecteaza, si distruge, creierul unei furnici. Furnica transformata in carrier in loc sa umble frumos la fereala pe sub iarba incepe si, ca “nebuna”, urca pe cele mai inalte fire de iarba unde are cele mai mari sanse sa fie mancata de oaie.
…
Mi-am spus, in toti acesti ani, ca dezbaterea raportului intre evolutionism si creationism trebuie musai sa treaca pe la un psihiatru. Si asta pentru ca nebunia este criteriul popperian care disconfirma ambele teorii. Ii spun nebunie in vechiul sens alienist, asa cum a fost el inteles de Falret si Esquirol, si Pinel si Baillarger, si Kahlbaum si Schneider, si Kreschmer, si lista poate continua. Nebunia este, in buna parte, consecinta aparitiei strict la om a unui lob frontal care il separa de toate celalalte mamifere, lob frontal care este si sursa, dar si victima, constiintei. Frontalizarea, orbitalizarea unei persoane il depriveaza pe acesta de un locus de control moral, pentru ca lobul frontal e substrat pentru dezvoltarea unor atare abilitati. Lobul frontal si in special girul supra-marginal sunt locus-uri tinta pentru existenta neuronilor in oglinda implicati in formarea “teoriei mintii” si care ar putea fi afectati preferential in tulburarile pervazive de spectru. Si-atunci da, poti sa te intrebi, exista Dumnezeu dincolo de girul supra-marginal? Premise.
G.
If you liked my post, feel free to subscribe to my rss feeds
Loading ...
Comentariul meu a fost pe tema bisericii cu rol de dictor, cum a scris...
BlogoSquare
14 Comments so far (Add 1 more)